Nu poţi eticheta exclusiv după debut, parcursul unui om, aşa cum finalul unei traiectorii, personale sau profesionale, nu este definitoriu, de fiecare dată, pentru formularea unor aprecieri de ansamblu. Unii promit în punctul de plecare şi par sortiţi definitiv izbânzii, dar sfârşesc în anonimat, mediocritate, sau chiar mai rău. Alţii au începuturi modeste, nesemnificative valoric, dar prin perseverenţă ori mâna providenţei, dobândesc faimă, funcţii, averi, fără a avea însă siguranţa că vor rămâne pe culme ori vor intra iarăşi în dizgraţia destinului.
În munţii mei dragi, am întâlnit adesea fire firave de pâraie, ce nu evocau mare lucru şi nu ieşeau cu nimic în evidenţă, la obârşie. Un firicel de apă, fără izbuc şi care pleca la drum, timid, modest, pitit printre pietre. Nu impresiona prin nimic, semănând leit cu atâtea altele, calificate ca fiind comune, obişnuite şi des întâlnite. Prima porţiune o parcurgea tăcut, în mica matcă, rostogolindu-se molcom printre tăpşane înierbate şi lanuri lungi de jnepeniş. Privit de la distanţă părea un şnur dalb ce cobora cuminte dinspre creştetul muntelui, dar care, mărinimos din fire, în tăcere, într-un sorb, îşi dona o parte din ape pentru a crea în pântecul pământului întinse şi cochete palate de calcar.
Mai apoi, parcă la un semn nevăzut, dintr-o dată, decorul dobândea verticalitate iar versanţii îl înconjurau pătimaş. Captiv în fortăreaţa masivului muntos culegea lacom de pe costişe fiecare bob de rouă şi fiecare picătură de ploaie, devenind subit un şuvoi spumant. Năvalnic şi gălăgios, se zvârcolea în coveţile strâmte de piatră, se arunca nebuneşte peste praguri, lovind în maluri, ritmic şi fără milă. Prin urmare, cascadele, cheile şi canioanele presărate în cale încununau ca un şirag de pietre preţioase evoluţia sa fulminantă, spectaculoasă.
Nici o potecă nu îl însoţea. Malurile îi erau abrupte, cu îngrămădiri de pietre şi împletituri de bârne şi buturugi aduse de torenţi sau avalanşe iar codrul secular de brad, ce îl împresura, nu cunoscuse nicicând securea. Trunchiurile putrede, doborâte de-a valma, de vârstă ori de vremuri, făceau imposibilă penetrarea pădurii cu pasul. Dar, după ultima cotitură, larma şi zbuciumul încetau brusc. Ostoit, sau numai obosit după atâta luptă, curgea şăgalnic spre vărsare, evocând parcă o bătrână smerită, cucernică, pe al cărei chip nu se pot citi trecutele păcate.