În prima porțiune a traseului, orișicare pârâiaș, n-are poftă de taifas, se repede în bulboane, printre boturi de lighioane (pericole), iar apoi bolborosește că i-a dispărut un pește (i s-a furat o șansă). Căutând…, încercând…, degustând…, și considerând că toate câte sunt i se cuvin, se războiește neîncetat cu prilejurile și posibilitățile (bombăne spre-o buturugă, la bolovani blesteme-n-drugă; bruscă brusturii pe mal și o tufă de podbal; ceartă cetina de brad, că nu vede luna-n vad…), în timp ce pe feriga din vale, tot depune la cristale (vise), alergând, fără-ncetare, cu arginți la cingătoare.
Abia mai apoi – când simțurile sunt îndestulate -, parcursul îi devine lin, oglinda îmbogățită cu imagini răsturnate (amintiri), momentele încărcate cu o liniște clară, curată, atemporală, extatică, pusă parcă intenționat pentru a putea asculta și apuca de mână nemișcarea și nemurirea. Nu e vorba de blazare, de epuizare, cum unora li se pare, ci de împlinire, de împăcare, de cumpătare, de o curgere în tihnă…
A trăi în tihnă clipa nu echivalează cu un „trai pe vătrai” (având înțelesul de viață ușoară și eliberată de gânduri și griji) și nici nu constă în preaplinul sufletesc specific fericirii: de o intensitate înaltă și de scurtă durată. Într-adevăr, și tihna presupune o stare de netulburare, dar nu una superficială și trecătoare, ci una trainică, temeinică, sădită pe o neclintită bucurie de a trăi (indiferent de întâmplări și împrejurări), pe mulțumirea de sine (și fără vreun motiv anume), pe satisfacția izvorâtă din măreția lucrurilor mărunte. Având o componentă de acalmie (potolire) și o alta de armonie (potrivire), tihna pare a fi tina (lutul tăcut) din care am fost plămădiți și tinda raiului, căci nu poți intra acolo tulburat și neastâmpărat.
Și iubirea bine îngrijită și care a dat rod bogat alunecă ușor, tihnit, cu pânzele întinse, pe lacul strălucitor al speranței, păstrând savoarea și oferind profunzime, siguranță și certitudini.
