Nu o dată constatăm, că ne vindem mult prea ieftin (din ignoranță, din obediență, din lipsa stimei de sine…) și nici nu urmărim, îndeaproape, să ne păstrăm și să ne punem în valoare întreg avutul și trecutul. Ce folos că avem locuri și lucruri minunate – și încărcate de istorie -, că mai subzistă ziduri ce stau mărturie măreției de odinioară și legende ademenitoare, dacă nu diseminăm povestea, cum se cuvine, pe canalele de comunicare publică și, mai ales, dacă nu dezvoltăm un cadru potrivit de vizitare a obiectivului turistic. Din păcate, în situația de față, trebuie început cu chestiunile elementare: împrejmuirea perimetrului, închiderea criptei, igienizarea interiorului, stabilirea unui program de vizitare și a unei persoane responsabile cu oferirea informațiilor…, și abia ulterior, pe un palier superior, cu amplasarea în incintă a unor proiectoare ațintite asupra sculpturilor în stâncă și, eventual, a unor jilțuri de lemn lustruit sau chiar la reconstituirea incintei în condițiile în care, actualmente, prin accesarea de fonduri europene, sunt reconstruite chiar și cetăți demantelate cu multe secole în urmă.
La o „aruncătură de băț” de Bistrița se află satul Chiraleș (în germană Kirileis, în maghiară Kerles), a cărui denumire provine, cel mai probabil, de la litania ( ectenia) liturgică ortodoxă: Chiraleisa sau „Kire, Eleison” – Doamne miluiește! Aici, în satul de vărsare în Șieu a râului Dipșa (ce brăzdează depresiunea Lechinței) a avut loc, în anul 1068, bătălia dintre oastea maghiară și armata pecenegilor. Luptele s-au desfășurat pe platoul din imediata vecinătate a așezării (Chersalom) unde, în primul deceniu al secolului al XIX-lea și în mijlocul unei grădini în stil italian, contele Lajos Bethlen (1782-1867) a înălțat un castel cu o arhitectură elegantă, îndelung admirat de către contemporani, dar care a fost dat uitării și pus la pământ în primii ani ai comunismului.
Nu departe de castel, în anul 1818, a fost finalizată și o criptă spațioasă – cu mai multe brațe – săpată adânc în stânca de gresie. În interiorul acestei grote, cu pereți sculptați și prevăzută cu un sugestiv tunel ascendent către cer, se observă și cele două compartimente scunde în care au fost depuși inițial, spre „veșnicie”, conții Lajos și Klara Bethlen. Acest loc ce trebuia să fie unul „de veci” a fost pângărit în timp de război, când mormintele au fost jefuite, fiind furate inclusiv epitafurile de marmură, cu precizarea că, pe fațada peșterii și gravate în cadre de felurite forme, numeroșii vizitatori ai domeniului nobiliar (aristocrați, guvernatori, oameni de cultură…) și-au inscripționat numele și data trecerii.
Chiar dacă, la o primă privire, poate să pară nepotrivită invitația de a vizita un astfel de așezământ, țin să menționez că interiorul peșterii nu se rezumă la un simplu cavou (e oricum gol de multe decenii), această cavitate artificială reprezentând un monument închinat trecerii pe tărâmul celălalt și menit parcă, totodată, să sfideze moartea ori să atenueze, întrucâtva, din importanța ce-i este acordată. Intrarea în criptă avea încorporată și o capcană așezată sub o treaptă de la intrare și care activa un eremit (un pustnic – călugăr ce trăiește în singurătate) ce se ridica în picioare, te lua în brațe și nu te lăsa din strânsoare până nu era dezamorsat cu o cheie. Cripta purta denumirea de „Lumea tristeții” ( așa cum în Munții Apuseni există platoul carstic „Lumea pierdută”), iar pe pereții interiori au fost gravate o serie de simboluri, inclusiv o clepsidră (ceasornicul vieții) și o bufniță (înțelepciunea însăși). Păstrând bineînțeles proporțiile, și piramidele egiptene au fost edificate cu aceeași destinație, dar asta nu înseamnă că sunt lăsate de izbeliște.
Și dacă tot am abordat acest subiect, găsesc adecvat să așez alăturat fotografiilor – recent realizate – și câteva perspective asupra morții lăsate posterității de cinci mari scriitori.
„Operat de două ori, înspăimântător de slab, abia umblând, abia vorbind, mai toată ziua culcat și acoperit cu pătura, cufundat în rugăciuni, părintele Haralambie V. așteaptă moartea. Află însă mijlocul și tăria de a ne vorbi uneori, câte puțin. Monah ce se află, întâmpină sfârșitul cu seninătate, dar nu fără griji: ca omul cuminte care se gătește de drum lung și cunoaște că nu-i de râs, că e bine să chibzuiești din vreme la toate, să faci cuvenitele pregătiri și să te echipezi cugetând că e mai bine să prisosească decât să lipsească. (…) Facem și planuri de viitor, părintele – ca orice muribund autentic – fiind sută-n sută convins că are să moară și tot sută-n sută încredințat că va trăi.” – „Jurnalul fericirii”, Nicolae Steinhardt
„De ce atâta împotrivire? Vine moartea, las-o să vină. Primește-o. Aș fi vrut ca bătrâna asta a noastră să înțeleagă sfârșitul cu această simplitate și să-i surâdă, în semn de prietenie, în semn de bună primire. Aș fi vrut să-și aducă aminte de Biblia pe care mi-o citise…, aș fi vrut să-și aducă aminte de lumânările aprinse vinerea seara…, să-și aducă aminte de pâinea pe care o frământase cu mâinile ei o viață întreagă, să-și amintească de toate aceste lucruri simple, de toate aceste bucurii potolite și să intre în moarte cu aureola lor casnică. De ce atâta rezistență? De ce atâtea întrebări?” – cartea „De două mii de ani”, Mihail Sebastian
„ Toți avem o singură mamă: pământul. (…) Acum Dumnezeu poate să-mi semneze plecarea. (…) Eu mi-am trăit traiul. (…) Moartea e o socoteală înțeleaptă. Dumnezeu știe mai bine decât noi ce ne trebuie. (…) Fiindcă lucrurile nu ne plac nouă, nu avem voie să fim nedrepți față de Dumnezeu. (…) Nu e nimic să mori; e groaznic să nu trăiești.” – romanul Mizerabilii, Victor Hugo.
„A luat o dată pentru totdeauna decizia să înghită tot. Cu entuziasm, pentru că Dumnezeu este cel care întinde farfuria. A avut atâtea necazuri în viață, încât nu poate fi decât fericită. Și în plus… știi, suntem evrei de foarte, foarte mult timp… Așa că vine o vreme când asta-i deja o victorie. (…) În sârbește, moarte se zice: smrt. Vorbesc șapte limbi, dar slavii au știut să găsească cel mai bun nume, sunetul cel mai adevărat, pentru lucrul… Smrt, în sârbește, smert, în rusește, smierc, în polonă… Limbă otrăvită, de reptilă… La noi, în Occident, sunt sonorități destul de nobile: mort, muerte, todt… Dar smrt… Parc-ar fi un pârț josnic care se strecoară de-a lungul piciorului… mai veninos decât un scorpion veninos. În general, cred că morții i se aduce prea multă onoare. (…) La noi oamenii au pierdut obiceiul de a muri. ” – romanul „Clar de femeie”, Romain Gary
„De ce nu m-aș gândi la moarte? Dumnezeu, în marea sa milostenie, a făcut moartea invizibilă ochilor oamenilor. Știm că ea se află acolo, lipită de călcâiele noastre, la fel ca umbra, fără să ne scape din priviri. Și totuși nu o vedem niciodată și abia dacă ne gândim uneori la ea. Iar lucrul cel mai ciudat dintre toate e că, cu cât ne apropiem mai mult de mormânt, cu atât mai mult ea, moartea, se retrage din gândurile noastre. (…) Oamenii bătrâni vorbesc rareori despre moarte, ochii lor nu par dornici să se concentreze asupra a altceva decât trecutul și prezentul. Treptat, pe măsură ce memoria le slăbește, chiar și trecutul devine din ce în ce mai neclar, iar ei trăiesc aproape în întregime în prezent. Iată de ce, în măsura în care zilele lor sunt scutite în mod acceptabil de suferința trupească ce le este hărăzită în mod firesc, bătrânii sunt în general mai puțin nefericiți decât tinerii. Nu știm că vom muri, de fapt acesta este singurul lucru despre care știm că ne-a fost rezervat. Toate celelalte sunt doar ghicitori, și de cele mai multe ori răspunsul e greșit. (…) Cum să îndrăznesc să mai cer o altă favoare de la tine, de la tine, care mi-ai oferit deja cu mâini generoase atât de multe daruri prețioase? Mi-ai dat ochii, ca să strălucească de bucurie și să se umple de lacrimi, mi-ai dăruit inima, să vibreze de dorință și să sângereze de milă, mi-ai dăruit somnul, mi-ai dăruit speranța! Credeam că mi-ai dat toate ca pe un dar. Am greșit. A fost doar un împrumut și acum vrei să îți fie dat totul înapoi, pentru a i se da altei ființe care se va înălța la rândul său din aceeași eternitate în care eu urmează să mă afund. Domn al luminii, așa să fie! Domnul a dat și Domnul a luat, binecuvântat fie numele Domnului!” – „Cartea de la San Michele”, Axel Munthe.