Poate ca o premoniție a martirajului la care urma să fie supus, tocmai de către poporul pe care l-a înălțat și luminat, Nicolae Iorga spunea: „Cea mai mare recunoștință pe care o poți dori de la unii oameni e să nu-ți fie recunoscători” și tot el afirma pe tema obligațiilor morale ce incumbă înzestratului față de binefăcătorul său: „recunoștința e, înainte de toate, o datorie către tine”, „ e dobânda împrumuturilor sufletești”, iar „viața fiind un dar, nu-l da îndărăt decât cu toată cuviința și cu o deplină recunoștință”.
În același sens, în Talmud (cartea de învățături iudaice) se recomandă: „nu arunca cu pietre în izvorul din care te adapi”, în timp ce Alphonse de Lamartine sublinia: „recunoștința nu se prescrie niciodată dacă memoria este bună și inima dreaptă”. Dar cum recunoștința este o floare foarte rară, „ce nu crește pe toate șanțurile” (proverb românesc) și care se veștejește repede, lesne-i dată uitării facerea de bine și pe autorul ei.
Când rostesc cuvântul nerecunoștință gândul îmi zboară, de îndată și de fiecare dată, la Iuliu Maniu, avocatul cu doctoratul în drept acordat de Universitatea din Budapesta; marele artizan al momentului de excepție, al clipei de culme ( de apogeu) a României: 1 DECEMBRIE 1918; președinte al Consiliului Dirigent al Transilvaniei (decembrie 1918 – aprilie 1920); prim-ministru al țării, în trei rânduri, în perioada interbelică; președinte de partid timp de aproape 23 de ani; intelectualul de mare clasă ce și-a slujit, cu onoare și demnitate, țara… Și totuși, noi, românii, l-am condamnat, pentru înaltă trădare, la temniță pe viață (când avea vârsta de 75 de ani) în urma unui simulacru de proces penal desfășurat pe parcursul a doar 13 zile (29 octombrie – 11 noiembrie 1947) și l-am supus unui tratament crud, inuman și degradant – pe care l-a îndurat, timp de cinci ani, fără șovăire și vreo urmă de slăbiciune-, MARELE OM POLITIC ROMÂN găsindu-și sfârșitul într-o celulă insalubră situată la parterul Penitenciarului Sighetul-Marmației. Și ca să aruncăm parcă și mai mult anatema asupra noastră, de neam nerecunoscător, am mai săvârșit o reprobabilă grozăvie: i-am abandonat trupul neînsuflețit, pe ascuns, într-o groapă comună din Cimitirul Săracilor (de la marginea orașului Sighet) și fără a așeza nici o cruce la căpătâi, deoarece și faptul că se va cunoaște mormântul acestuia era considerat un pericol pentru regimul comunist. Abia în anul 1998 a fost îndreptată grosolana eroare judiciară, Iuliu Maniu fiind reabilitat, iar pedeapsa complementară a confiscării averii definitiv înlăturată. Ulterior, în anul 2019, prin grija exclusivă și vrednică de laudă a Parohiei Greco-Catolice din satul Bădăcin, s-a reușit renovarea casei părintești, lăsată parcă dinadins în paragină și de izbeliște, după ce a fost folosită inclusiv ca sediu de CAP și depozit de îngrășăminte chimice. În schimb, nu a fost încă identificat locul de înhumare a lui Iuliu Maniu. Ce soartă cruntă și, totuși, nici o condamnare – ori blamare răspicată și repetată – a românilor vinovați, căci nu rușii l-au condamnat (cum necontenit căutăm să pasăm responsabilitatea), ci noi românii și tot noi l-am chinuit în închisoare, răsplătindu-l nu cu recunoștință, cum merita „Sfinxul de la Bădăcin”, ci cu foame, frig, refuz de tratament medical… Și ne mai mirăm că nimic nu iese din prima ca popor, că facem doi pași înainte și trei înapoi ori croșetăm la firul istoriei cu „două pe față și două pe dos”.