De când mă știu – și sunt ceva ani – mă culc butuc și mă „deștept” (trezesc) hăbăuc, ca un bursuc, după hibernare. Arareori mi se-ntâmplă să visez câte ceva demn de ținut minte. Nu am încercat însă niciodată să le descifrez, să le interpretez, ci dimpotrivă, am căutat să le pun în practică. În acest sens, cu ceva vreme în urmă, când am visat că eram la o petrecere cu câțiva cunoscuți de-ai mei, dar care nu se știau cu toții între ei, am identificat un prilej potrivit pentru a invita, la o cabană, rudele, colegii și prietenii ce mi-au apărut în vis (cu partenerii lor) și chiar dacă unii dintre ei abia atunci s-au cunoscut (eu fiind omul de legătură), distracția a fost una memorabilă. Tot așa am procedat la începutul acestei toamne când am visat că urmam Drumul Romanilor din Pasul Tihuța. Și întrucât nu mi-am dat seama din derularea visului cu cine mă aflam pe traseu, m-am folosit de un motiv și am convocat un grup, deja consacrat, de prieteni dragi – pe WhatsApp e intitulat „Bistrița Montan Young” – , scopul declarat la constituire fiind acela de a urca la munte împreună cu copiii, deveniți între timp adolescenți, dar care de această dată, spre marea noastră încântare, au răspuns afirmativ apelului. Zis și făcut, adică visat și împlinit : într-o fereastră lăsată deschisă de ploi, am parcat o mașină dincolo de Valea Străjii (unde Drumul Romanilor face joncțiunea cu șoseaua națională și unde este amplasat un indicator) și cu celelalte două am urcat până în parcarea de lângă Pensiunea Cota 1201, de unde pleacă în coborâre Drumul Romanilor, traseul marcat adecvat cu punct roșu având lungimea de 12 km, echivalentul a 3-4 ore de plăcută preumblare, cu priveliști de panoramă numai bune de pus în ramă.
Cu acest prilej am resimțit parcă mai adânc ca altădată că satul tradițional, în încercarea de a rezista asaltului declanșat de tot ce este nou și modern, s-a retras discret în munți, cu împrejmuirile de lemn – cu uluci sau din răzlogi -, și casele cu târnaț (pridvor) ce au șura și grajdul sub același hăizaș de draniță (șindrilă), și clăile de fân, și pășunile cu turme…
M-am trezit astfel în mijlocul unor poieni întinse ce semănau copleșitor cu locurile copilăriei mele sau mai degrabă cu ambientul, în armonie cu natura și încărcat de acalmie, de care au avut parte leaturile de dinaintea mea, dar pe care l-am apucat și eu puțin, la apus.
În acest decor de munte, curat și cioplit în simplitate, am trăit un „deja-vu” imposibil de cuprins în câteva cuvinte. Și în nici un caz în cuvintele folosite acum, generația de dinaintea mea luând cu ea, la plecare, un întreg vocabular, ce prezenta o notă de originalitate, o inedită tonalitate la glăsuire și de care mi-e dor și pentru că, în vremea copilăriei mele, obișnuiam și eu să spun sfadă (în loc de ceartă), șfung (în loc de avânt), hâd (în loc de urât), fudul (în loc de mândru), mocicoș sau comânjit (în loc de murdar), bugăt (în loc de destul), buiac (în loc de răsfățat), bolând (în loc de smintit), pancove (în loc de gogoși), tolcer (în loc de pâlnie), canceu (în loc de ulcior), brișcă (în loc de briceag), sfetăr (în loc de pulovăr), țandără (în loc de așchie), șfebăl (în loc de chibrit), ștergar (în loc de prosop), drot (în loc de sârmă), găteje (în loc de crengi uscate), fedeu (în loc de capac), fișcoi (în loc de fluier), racateț (în loc de brotăcel), bidiganie (în loc de dihanie), ștrec (în loc de căi ferate) și tot așa mai departe. Nu întrebuințam nici verbe precum sunt a îndruga (ci a boscorodi), a deranja (ci a buntuzui), a desface (ci a dejdioca), a te baza pe ceva (ci a te bgizui), a repara (ci a tomni), a certa (ci a ocărî), a alinta (ci a mădări), a transpira (ci a asuda), a batjocuri (ci a ciufuli), a mânca (ci a îmbuca) și lista poate mult și bine continua. Un limbaj arhaic ce nu reprezintă un „târg de vechituri” – precum pare – și care, odată așezat, la loc de cinste, alături de tradiții și obiceiuri, se aseamănă cu o nemărginită chemare a străbunilor, cu un nedeslușit cod genetic al neamului românesc.
