Author: Justeţe.ro

George Coșbuc

Comuna Coșbuc a purtat iniţial denumirea de Hordou ce provine din maghiarul hordo, cu înţelesul de bute, atribuire explicabilă în condițiile în care așezarea se află într-o depresiune strâmtă şi adâncă. De-a lungul anilor au fost folosite și alte variante toponimice: Hordo, Horod, Hordău sau Hordomezeu, localitatea fiind atestată documentar din anul 1523.

Denumirea actuală i-a fost atribuită localității în anul 1924, în memoria celui intitulat, cu respect şi recunoştinţă, „poetul neamului”, Muzeul Memorial „George Coşbuc” amenajat în anul 1905 în casa în care s-a născut marele rapsod ilustrând crâmpeie din viaţa şi creaţia „idolului ţărănimii” – poezia „Noi vrem … Citește mai departe

Castelul Teleki din Posmuș

Pe drumeagul lăturalnic dintre Șieu și Teaca, printre pământuri cu pante line și pitorești păduri de tisă, stă pitit Posmușul sau Passbusch (în germană) ori Paszmos (în maghiară), un străvechi sat intrat astăzi în anonimat, dar de al cărui trecut sunt legați voievodul Iancu de Hunedoara și regele Matei Corvin, ce au stăpânit o vreme domeniul cu dealuri domoale, dar mai ales familia Teleki.

În anul 1409 regele Sigismund de Luxemburg a înnobilat familia Teleki de Szek, blazonul încredințat reprezentând un țap de capră neagră ce iese din flăcări în timp ce ține între copite un copac dezrădăcinat. De-a lungul … Citește mai departe

Valorizare

Se spune, cu fală, în ocazii de gală, că avem de toate în țărișoara noastră, de la mare, fluviu, deltă, câmpie, deal și munte, până cele „multe și mărunte”. Nu contest, dar nu o dată se-ntâmplă să constat că nu prea știm sau nu prea alocăm resurse și timp pentru a le pune deplin, pe toate, în valoare.

În materie de munți, nu avem Everestul și nici accentul alpin al Alpilor, dar avem Carpații ce țin ascuns Ardealul, ca pe o comoară, într-o alcătuire armonioasă de lemn-piatră și un farmec aparte al văilor și vârfurilor. Din păcate, poate din teama … Citește mai departe

Cartea de la San Michele

Pe timp de război, când moartea se pune temeinic pe treabă, când omul nu mai are îngăduința de a trece cu gândul dincolo de clipa prezentă, fiind obligat să renunțe la năzuințe, și chiar la speranțe, pofta de viață, inclusiv trupească, sporește semnificativ, atingând cote nebănuite de înfruptare, de nerăbdare. Teama de a nu mai apuca ziua de mâine reînvie instinctul primar, animalic, ce poate fi exprimat cam așa: mai bine să-ți fie rău, decât să-ți pară rău. Ca atare, ca și vulturul din Munții Anzi, care mănâncă tot, cu lăcomie, riscând să cadă pradă altor răpitori pentru că nu-și … Citește mai departe

Poiana Ponor

O poiană, invadată de verdele crud al ierbii și de parfumatele flori de câmp, poate fi asemănată cu licărul de lumină, ce se întrevede de la o ușă rămasă întredeschisă în capătul unui coridor întunecat.

Paradoxal, chiar dacă le căutăm pe amândouă pentru ocrotirea oferită, poiana e opusul oazei. Dacă în pădure zărim fără opreliști cerul doar când ieșim în luminiș, în pustiul deșertului numai în minuscula insulă de vegetație avem parte de un petec de umbră și suntem la adăpost de soarele strălucitor.

Orice poiană pare o poartă tainică spre lumină. Unele poieni însă, sunt de-a dreptul fermecătoare.

Rezervația … Citește mai departe