Nu o dată am constatat dorința „domnitorilor” români de a fi originali, de „a pune ei coada la prună”, cum se spune. Și am ieșit prost de fiecare dată, inclusiv acum când ne luptăm cu epidemia. Dacă tot nu avem capacitățile necesare pentru a „ieși pe piață” cu un medicament viral revoluționar este firesc să stăm cu „urechile ciulite” și să privim cu atenție la ce se petrece dincolo de frontierele țării, împrumutând și implementând, de îndată, orice tratament medical inovator. Conducătorul român, dimpotrivă, este mut (cu înțelesul de nătâng), molcom („La ce atâta grabă?!”) și mândru „până peste poate”. … Citește mai departe
Category: Câte ceva despre justiție
O părere personală
În anii copilăriei nu o dată l-am auzit pe tatăl meu („Dumnezeu să-l ierte!”) spunând: „Eu n-am umblat prin judecăți!” – împrejurare percepută, pe atunci, ca un motiv de mare mândrie. După anul 1989, roata istoriei s-a întors brusc, declanșând o avalanșă de procese abătută asupra instanțelor astfel că, dintr-o dată, toată lumea a început să se războiască judiciar cu toată lumea pentru orice mărunțiș, ceea ce înseamnă că acum lucrurile stau tocmai pe dos: nu ești om adevărat dacă, niciodată, cu aproapele tău nu te-ai judecat.
În pofida acestui fapt, prea puțini dintre cei care au bătut la porțile … Citește mai departe
Dreptul și „diamantul”
Spre deosebire de legea ce ordonă și care se impune prin intermediul justiției, morala e benevolă și are doar doi străjeri fără simbrie: conștiința și oprobriul public. Legi sunt nenumărate, mereu modificate, adeseori prost croite și pretabile la tălmăciri diferite, în timp ce morala e numai una pentru totdeauna, iar mutațiile morale sunt mărunte. Dacă în cuprinsul unei legi un avocat abil poate identifica un loc de întors, o portiță de scăpare, de morală nu te poate nimeni salva.
Cum e compusă din precepte nescrise, morala se aseamănă întrucâtva cu ceea ce juriștii numesc cutumă, aceea normă de drept consfințită … Citește mai departe
Buna cumpănă a înțelepciunii.
Pe timpuri străvechi, activitatea de judecată era înfăptuită de voievod. Cu căciula în mâini, împricinații se înfățișau înaintea tronului, glăsuiau pe rând cu privire la pricină și prezentau hrisoavele pe care își întemeiau pretențiile. Domnitorul, îi asculta cu atenție pe vrăjmași, cerceta înscrisurile, compara argumentele, cântărea probele și dădea pe loc dreptate celui care reușea să fie mai convingător. Procedând astfel, își asuma rolul de arbitru absolut, care caută să aducă în același drept talgerele balanței, fără a se implica în lupta părților litigante și fără a coborî în arenă pentru a-i călăuzi, considerând procesul o afacere exclusiv privată a … Citește mai departe
Despărțire
Se spune că verighetele sunt cele mai minuscule cătușe, că instituția căsătoriei e o loterie (deși soții nu se trag la sorți) și că înainte de căsătorie, este necesar să stai cu ochii larg deschiși, iar după, cu ei pe jumătate închiși.
De-a lungul timpului căsătoria a trecut treptat de la o asociere aranjată la o uniune liber consimțită, fundamentată pe afecțiune și având ca scop întemeierea unei familii.
Inițial însă, nu exista un ritual de încheiere a legământului, acordul de voință al soților putând fi dat oriunde, în fața oricui și în orice moment. Abia la Conciliul de la … Citește mai departe