Deunăzi, i-am dedicat Corongișului drumeția dezmorțirii – de după iarnă -, a reîntâlnirii cu muntele și cu părtașii de poteci și de momente trăite la înălțime.
Anul Nou-Născut nu știe dacă va fi mai bun decât cel încheiat și în istorie încuiat; nici dimineața, ca orice debut, nu știe ce anume va aduce amiaza; nici primăvara ce făgăduiește – aidoma tinereții – nu știe care dintre promisiuni vor fi împlinite de vară; nici când pleacă la drum, omul nu știe, cu exactitate, surprizele de după clipă, de după cotitură. Nici noi, când am programat tura de munte, n-am fost siguri că vom reuși să traversăm, în ordine inversă, trei anotimpuri într-o singură zi: Valea Vinului era invadată de verdele crud – de viul cel reînviat -, în Dealul Popii am fost întâmpinați de ghiocei, iar în Culmea Corongișului am dat de iarnă, de fulguieli și de un strat gros de zăpadă.
Omul e cam „NEȘTIUT” și când vine vorba de atingerea apogeului, a vârfului vieții: uneori, îl ocolește fără să vrea; alteori, realizează, mult mai târziu și fără posibilitatea de a se întoarce, că l-a depășit deja și că n-a degustat deplin izbânda. Pe munte, cucerirea vârfului – în(semnat) sau nu – este certă, dar șederea e la fel de limitată-n timp: bate vântul, vine înserarea, urmează coborârea… Doar un popas (preț de câteva clipe fără de pas) și o privire rotocol, de compas, de învingător, spre „tine” și spre depărtări.
Înalt, izolat și dominând o culme secundară sudică, Corongișul Rodnei dăruiește priveliști de povești, ce încântă simțurile și care fac de prisos orice încercare de „cuvântare”.
Ce sentiment plăcut insuflă tăcerea apropierii de cer…
