„Minunata lume nouă” este un roman-profeție, scris cu măiestrie de Aldous Huxley și publicat în anul 1932, ce pornește de la premisa apariției unei societăți extrem de avansată tehnologic și care, pentru a urmări și îndruma cetățenii, întrebuințează felurite pârghii și metode. Rezultatul constă într-o suită de scene fanteziste – ce astăzi par să se apropie cu pași repezi de realitatea cotidiană – în care singura cultură acceptată sunt preceptele promovate pe canalele de comunicare; în care tradițiile și religia sunt considerate primitive și lipsite de sens; în care oamenii nu mai gândesc cu capul lor, „capătă ceea ce vor și nu cer niciodată ceea ce nu pot căpăta”, iar cei neatinși încă de morbul acestei civilizații „perfecte” sunt izolați în rezervații.
Când a apărut cartea, cu exact nouăzeci de ani în urmă, acțiunea părea de tărâmul SF-ului fără cale de realizare. Astăzi însă, când viețuim, mai mereu, cu privirea lipită de ecrane (televizoare, calculatoare, laptop, notebook, GPS …); când obișnuim să trecem nepăsători pe sub minunea pomilor în floare în timp ce butonăm telefonul pentru a da un răspuns pe o rețea de socializare; când, neîndoios, suntem manipulați, supravegheați și controlați prin tehnica ce ne este pusă masiv la dispoziție; când punem accentul pe artificial (acumulăm o mulțime de prieteni virtuali, vizităm virtual orașe, muzee, parcuri naturale … ), este limpede că „minunata lume nouă”, în care viața e cântărită în megapixeli și kilobiți de date, se află la doar un clic distanță.
Cine ar fi crezut că, la un moment dat, bibliotecile și librăriile vor deveni aproape pustii și uite că a sosit ceasul în care cărțile sunt declarate desuete, în care lectura e apreciată ca anostă și neatrăgătoare, în care beletristica pare perimată, iar marile creații artistice nefrecventabile, chiar dacă e vorba de titanii literaturii universale: Balzac, Zola, Dostoievski, Tolstoi… Întrucâtva, se mai cumpără doar cărțile autorilor la modă, doar cărțile motivaționale și de dezvoltare personală – dintr-un pragmatism exacerbat. Deunăzi, un cunoscut mi se destăinuia că nu a mai citit o carte „de nu știu cât timp”, pe de o parte, fiindcă îl plictisesc descrierile lungi (într-adevăr, ne-am acomodat cu tot felul de concentrate informaționale), iar pe de altă parte, nici nu mai are timp pentru așa ceva, optând pentru ecranizări („La ce să citești o carte când poți vedea filmul ?!), de emisiunile colorate ale posturilor de televiziune (nu monotonul alb-negru al cărților) și de avalanșa lucrurilor publicate pe canalele de comunicare socială. În vârtejul social în care am alunecat, nu prea mai încântă pe nimeni parfumul unei cărți noi și fâșâitul întoarcerii paginii tipărite pe hârtie, fiind acum la mare căutare bibliotecile digitale (online), cărțile electronice (eBook reader), „cititoarele de cărți”…
Iată ce descoperim în roman pe marginea acestui subiect: „Unul dintre studenți ridică mâna și spuse că, vede perfect de ce nu li se putea permite oamenilor din casta inferioară să irosească timpul Comunității Mondiale cu cărțile, și-și dă seama că rămâne în permanență cu riscul ca ei să citească vreun lucru de natură să de-condiționeze în mod nedorit unul din reflexe… (…) Dacă stai să citești, nu cheltuiești, nu poți să consumi destul. (…) Într-o bună zi (John calculă mai târziu că trebuie să fi fost curând după ce împlinise el doisprezece ani) veni acasă și găsi pe podeaua din dormitor o carte pe care n-o mai văzuse până atunci. Era groasă și părea foarte veche. Avea coperțile roase de șoareci, iar unele pagini erau desprinse și mototolite. O ridică de jos și se uită la pagina de titlu. Cartea se numea Operele Complete ale lui Wiliam Shakespeare. (…) Cică era printr-un cufăr… probabil zace acolo de sute și sute de ani. Eu cred că așa este, pentru că m-am uitat la ea și e plină de prostii. Necivilizată. (…) – Elevii îl citesc și pe Shakespeare? întrebă Sălbaticul… – Firește că nu…, biblioteca noastră cuprinde doar cărți documentare. Dacă tinerii noștri au nevoie de distracție, o capătă la filmele senzoriale. Noi nu încurajăm distracțiile solitare.” – Minunata lume nouă, Aldous Huxley
Și muntele s-a modernizat treptat. Drumețiile la pas, pe propriile picioare, sunt considerate anacronice și contrare spiritului vremii. În schimb, s-au multiplicat maratoanele montane, unde se aleargă competitiv și nu contează priveliștile și poveștile, ci doar încercarea și compararea puterilor fizice. În același sens, au proliferat pe versanți motocicletele Enduro (de rezistență), ATV-urile (All Terraine Vehicle) și SUV-urile (Sport Utility Vehicle), zborul cu parapanta, fotografia realizată cu drona… Arătându-i cuiva o imagine deosebită surprinsă pe munte, acesta a spus doar atât: „Ce aparat bun ai avut!”, fără a face nici o referire despre desăvârșirea naturii. Revenind la larma lumii, mi se pare înspăimântător cum „caii-putere” au reușit să alunge liniștea de altădată, cum hoardele de off-road, ce răscolesc, fără milă, codrii seculari, sunt fascinate doar de capabilitățile tehnice de acces pe teren accidentat și încântate, până la limita freneziei, de huruitul motoarelor.
Aceste schimbări, în desfășurare, au fost prorocite și de scriitor: „… el sublinie că primulele și peisajele au defect foarte grav: sunt gratuite. Dragostea de natură nu dă de lucru fabricilor. S-a luat atunci hotărârea de a se interzice dragostea de natură, cel puțin în rândul castelor de jos; să se interzică dragostea de natură, dar nu și tendința de a folosi serviciile mijloacelor de transport. (…) Astăzi, încheie directorul, condiționăm masele să urască natura. Dar în același timp, le condiționăm să iubească orice sport practicat în mijlocul naturii. Totodată, luăm măsurile de precauție necesare pentru ca sporturile practicate în sânul naturii să implice folosirea unei aparaturi cât mai complicate. Așa folosesc nu numai transportul, ci și produsele industriale” – Minunata lume nouă, Aldous Huxley .
În „minunata lume nouă” se constată și o tendință clară de a crește vârsta de pensionare, de a descoperi o pastilă a longevității sănătoase, de a ne preocupa – chiar și la senectute – de divertisment, cum, de altfel, intuia și autorul: „O altă treabă se numea suflet, și mai era altă chestie căreia îi ziceau nemurire. (…) În vremurile nefericite de altădată, bătrânii renunțau, se retrăgeau, dădeau în doaga religiei, își iroseau timpul citind și chiar gândind – închipuiți-vă, gândind! (…) Acum – iată progresele înregistrate – bătrânii muncesc…, bătrânii nu mai au timp liber…, nu au nici măcar o clipă în care să stea și să mediteze. Plimbatul și vorbitul – iată un mod tare ciudat de a petrece o după-amiază.” – Minunata lume nouă, Aldous Huxley
În zilele noastre, și relația cu Dumnezeu e pe cale de recalibrare: „- Dar dacă știți despre Dumnezeu, de ce nu le spuneți și lor? întrebă indignat Sălbaticul. De ce nu le dați cărțile acestea despre Dumnezeu? (…) – Din același motiv pentru care nu le dăm nici Othello: sunt vechi; sunt despre Dumnezeul de acum nu știu câte veacuri; nu despre Dumnezeul de acum. (…) – Dar Dumnezeu nu se schimbă. (…) – Oamenii însă, da. (…) Dacă v-ați îngădui să vă gândiți la Dumnezeu nu v-ați lăsa degradați de viciile plăcute. Ați avea un motiv să îndurați răbdători lucrurile… Eu unul nu vreau confort. Îl vreau pe Dumnezeu, vreau poezie, vreau primejdie adevărată, vreau libertate, vreau bunătate. Vreau păcatul. Cer dreptul la nefericire…, dreptul de a îmbătrâni, de a te urâți și de a ajunge neputincios…, dreptul de a trăi grija permanentă a zilei de mâine. (…) Da, da, cer toate astea! exclamă într-un târziu Sălbaticul.” – Minunata lume nouă, Aldous Huxley.
În ipoteza în care, totuși, nu luăm aminte la profețiile făcute de George Orwell ( Ferma animalelor sau O mie nouă sute optzeci și patru), de Franz Kafka (Procesul), de G.H. Wells (Mașina timpului) și alți scriitori vizionari, îndreptându-ne în aceeași direcție – și să o facem în ritm rapid -, în viitorul nu tocmai îndepărtat vom ajunge să spunem: „A fost odată, ca niciodată, familia, biserica, traiul simplu, fericirea măruntă…”