Mi-am amintit astăzi de o glumă având ca protagonist un tânăr avocat care, la scurt timp după preluarea biroului de avocatură, se întoarce încântat acasă și spune: „Tată, am pus punct final, prin împăcarea părților, la procesul cel vechi…”, răspunsul primit fiind memorabil: „Te felicit fiule, dar vreau să știi că din onorariile încasate pe parcursul acelui proces te-am întreținut la facultate.”
Sigur, din punct de vedere deontologic, avocatului îi revine îndatorirea de a-l informa onest pe client despre costurile și evoluția procesului, de a evalua și cântări în mod corect și realist, împreună cu acesta, șansele de câștig sau de pierdere ale cauzei, precum și consecințele, rezonabil previzibile, ale demersurilor care urmează a se efectua în dosar. Dincolo de aceste prevederi exprese există, totuși, și obligația implicită de a-l tempera în „răpușie și vrăjmășie” pe împricinat, de a prezice durata aproximativă a procesului și de a încerca o împăcare a părților, sarcină procedurală ce revine și instanței de judecată la primul termen de judecată. O atare căutare de împăcare nu se face însă, pur formal, prin adresarea unei singure întrebări: „Nu doriți să vă împăcați?”, ci îmbunătățind dialogul dintre părți și călăuzind părțile spre o soluție reciproc convenabilă, eficientă și durabilă, ce odată acceptată poate fi înserată în cuprinsul unei hotărâri de expedient.
În urmă cu ceva ani s-a dorit ca deschiderea unui proces să fie precedată de parcurgerea unei proceduri de mediere. A fost, de fapt, o încercare de aliniere la standardele țărilor civilizate – obiectiv ce pare astăzi aproape abandonat -, rolul ce revine unui asemenea demers alternativ de soluționare a disputelor judiciare pe cale amiabilă, cu ajutorul unei persoane specializate și în condiții de neutralitate și confidențialitate, fiind unul extrem de important pentru evitarea escaladării situației tensionate dintre părți. Nici măcar nu era vorba de o instituție nouă, ci una a cărei obârșie se pierde în negura istoriei. În Roma Antică, de pildă, mediatorul purta denumirea de medium, interpolator sau conciliator și îi era recunoscut și prețuit meritul de a facilita negocierile dintre părți, de a sprijini, cu imparțialitate, încheierea unei tranzacții.
În societate, ura e spornică și răsare din senin. Orgoliul, invidia, lăcomia, răutatea gratuită și alte metehne fără de leac înveninează și înverșunează sufletele, același lucru făcând și ambiția „ de a nu ne lăsa prostiți”. Nu o dată am aflat dispute judiciare cu o miză patrimonială nesemnificativă, fiind mult mai mare dorința de a dovedi că dreptatea e de partea sa, împingându-l pe reclamant să irosească și ani, și bani, și tihnă. E îndestulător ca o mejdă să fie mutată, mai încolo, cu câțiva centimetri, ca o potecă ce duce la o fântână să fie închisă, ca o vorbă necugetată să fie rostită la mânie…, pentru ca aversiunea să se rostogolească ca un bulgăre de zăpadă și să crească până la cota la care devine o chestiune de viață și de moarte. Într-un astfel de caz, când doi frați se ceartă, când doi vecini se războiesc…, nu e creștinește a le dărui pietre pentru a-și putea da cu ele în cap, a le strecura câte un cuvânt care-i tulbură și mai tare ori a sta deoparte și a privi, plini de curiozitate, ca la un spectacol de prost-gust. E îndeobște cunoscut că în vremurile de demult, popa, nașul ori cumătrul mijloceau întâlnirea învrăjbiților și nu-i lăsau să plece până nu-și strângeau mâinile a împăcare. Personal, nu cred că există o altă faptă mai bună și mai bine primită în fața lui Dumnezeu ca readucerea păcii în sufletele încărcate cu ură.
