Era seară târziu și ne îndreptam spre casă cu mașina când Andrei, volubil fiind (semn sigur de mulțumire pentru modul în care s-au derulat orele de antrenament în sala de dans), m-a întrebat fără preaviz: „Dacă ai putea călători în timp încotro te-ai îndrepta?”. Aflat încă sub impresia unei cărți citite relativ recent i-am răspuns pe nerăsuflate: „Înspre Grecia Antică, cu condiția să aflu acolo și țărmuri însorite, împânzite cu măslini înfloriți”, făcând referire la marea cenușie de ceață în care pluteau pe afară casele și copacii. Mă așteptam să facă vreun comentariu tipic adolescenților, dar nu, s-a întors doar spre mine și mi-a zis: „Eu n-aș pleca nicăieri, dar m-aș întoarce în trecut pe urmele înaintașilor mei, pentru a-mi cunoaște fiecare strămoș în parte, și pentru a te întâlni pe tine copil. Și în viitor parcă m-aș duce un pic ca să știu ce mă așteaptă și dacă visele mi se vor împlini.”
Pun capăt fragmentului de discuție ce mi s-a restaurat în minte duminică dimineața. Se pare că a rămas întipărit în subconștient dat fiind calitatea năzuinței și exprimarea folosită. Restaurarea dialogului s-a petrecut imediat ce am parcat mașina în Pasul Tihuța, în punctul altitudinal maxim numit Măgura Calului, și am apucat-o, împreună cu Anca și Andrei, pe drumul ce urcă încet pe versantul din stânga. La fiecare început de drum, obișnuiesc să mă-ntreb ce mă așteaptă și unde ajung dacă îmi înșir pașii pe respectiva panglică cu repetate cotituri și vârfuri de pantă, ce se află după dealul din față și care este anvergura orizontului ce se deschide dincolo de el. Încerc mereu să intuiesc, arareori am însă dreptate, fiind dificil de deslușit chiar și caracterul așezat în spatele unui chip, a unor cuvinte, a primelor impresii.
Așa mi s-a întâmplat și în scurta drumeție hibernală. După deal aștepta cuminte un surprinzător câmp de culme, larg și liniștit, îndreptat molcom spre Lunca-Ilvei și cu o vedere panoramică deosebită spre creasta Munților Rodnei.
Ici-colo pe întinsul imperiului alb ni se înfățișa câte o casă-n câmp, pitită, părăsită, troienită. Am aflat dosită printre brazi și o podoabă de arhitectură rurală – mărturie a vredniciei și măiestriei țăranului român.
Pe tot întinsul câmpului de culme coborâse parcă pacea începutului. Nici urmă de om în pustiul alb, doar lăbuțe de jivine ce se zăreau în răspântii. Nu dădea glas nici un trosnet de trunchi, nici un foșnet și nici un fâlfâit nu se auzea, doar răsufletul nostru și zăpada ce scârțâia sub talpa bocancului. Totul era învelit în tăcere și muiat abundent în alb, inclusiv gardurile încărcate de viscol.
În depărtări se conturau munții. Senzația de cățărare pe „Acoperișul Ardealului” este una pregnantă, zările desfășurându-se cu generozitate. Claritatea fără cusur a cerului, asigurată de platoul înalt și retras, recomandă acest câmp deschis ca pe locul potrivit pentru o noapte petrecută printre „perseide”, culcați cu mâna sub cap în fânețe și cu ochii fixați pe lacrimile de lumină ce cad cuminți pe pământ.
Și priveliștile de aproape se lipesc de pleoape. Câmpul de munte dormea adânc sub pătura de nea, visând la promisiunile primăverii. Niciodată nu s-a întâmplat ca sămânța să-și uite datoria de a încolți. Fără greș o va face și de această dată imediat ce va suna ceasul bunei-vestiri.
La plecare, mi-am pus în gând o dorință, însoțită de un „Doamne ajută”: de a ne întoarce aici la primăvară „ … când munții și dealurile vor izbucni în strigăte de veselie înaintea noastră și toții copacii câmpului vor bate din palme!” (Isaia 55 : 12). Nicăieri, prin cărțile mele, n-am aflat o imagine care să reflecte mai fidel bucuria renașterii în care se botează laolaltă sufletul, lemnul și piatra pământului.