Avem și noi, năsăudenii, „Arieșul” (Anieșul) nostru, cu nimic mai prejos față de „aurul” apusenilor, un râu spumant, integral de interior, de lung parcurs (peste 20 km), cu porțiuni repetate de defileu și un uluitor bazin de colectare având aspectul unui amplu arc de cerc deschis între Vf. Repedea (2074 m) și Vf. Omului (2134 m), deservind pe versantul sudic aproape o treime din culmea principală a Munților Rodnei în lungime totală de 55 km.
Până la inundațiile din anul 1970 Anieșul se asemăna izbitor cu Vaserul, inclusiv la capitolul sălbăticie și priveliști pitorești, pe lângă matca râului și după bifurcație, pe ambele Anieșe, urcând numai trenul forestier cu ecartament îngust. Ulterior acestui moment, din pragmatism, comoditate și lipsă de viziune, s-a renunțat fără vreun regret la realizarea tehnică de excepție, pe vechiul terasament feroviar înaintând astăzi drumul rutier, din care mare parte este și asfaltat.
Traseul montan de o zi, urmat în circuit și marcat cu cruce galbenă, pornește din capătul de sus al drumului ce însoțește Anieșul Mic, din locul în care cândva întorcea locomotiva cu aburi. După o primă porțiune petrecută pe lângă pârâul presărat de praguri, de bolovani și buturugi ce stau de-a valma și în care apele se izbesc cu furie, pricinuind un vacarm de nedescris, poteca trece pe malul stâng și înaintează încet, dar sigur, prin pădurea bătrână de molid.
Odată ajunși în golul alpin ne bucurăm de lumină, de liniște, de larghețe, de limpeziș…
La fiecare pas ochii ne roagă să facem câte un popas, pentru a nu scăpa cumva din vedere „albii” ce se formează și se deformează pe albastrul ireal, pe alocuri cu tente indigo, ce se înalță deasupra verdelui ce abia încolțește printre ultimele zăpezi.
Aproape de culme ne întâmpină garda de onoare a muntelui, în ținută de primăvară și compusă din mii de „movi”. Și iarăși stăm muți de uimire și cu ochii mari „cât cepele” … admirând infinitul și indefinitul.
„Șaua între Izvoare” a fost punctul altitudinal maxim al itinerariului. Unul deosebit, mai rar întâlnit, fiindcă nu a atins nici un vârf de peste două mii de metri altitudine, spre regretul unor părtași ce și-ar fi dorit puțin mai mult. În cadrul discuțiilor vizând „ne rezumăm la atât când suntem la doar doi pași de pisc?”, memorabilă rămâne replica unui camarad: „Unii vreți vârful, alții ați venit pentru brândușe, eu astăzi am urcat la munte pentru a lua cu voi prânzul la masa de piatră a refugiului și pentru a degusta vinul, pe îndelete și în povești prietenești.”
În timp ce ne îndreptam spre Tarnița Negoieselor am admirat îndelung priveliștile pătate, cu petece, proprii primăverii montane.
Din Tarnița Negoeselor începe coborârea pe versantul vestic al Mihăiesei. Un plus de valoare al acestui traseu montan constă în aceea, că la întoarcere, nu am fost nevoiți să urmăm aceeași cărare folosită la urcare.
