„Fiecare loc de pe pământ are o poveste a lui, dar trebuie să tragi bine cu urechea ca s-o auzi și trebuie și un dram de iubire ca s-o înțelegi” – Nicolae Iorga.
Dacă luăm aminte la îndemnul marelui istoric și batem la pas vechile vetre de sat, dar nu oricum, ci cu inima deschisă și cu mintea mânată de curiozitate, fiecare dintre noi avem șansa de a ridica un colț al vălului de uitare depus peste trecutul fascinant al unor comunități închegate încă din zorii istoriei.
Comlodul este un astfel de sat străvechi, tăcut, chiar și când vine vorba despre trecut, și mai ales izolat, pus parcă anume la marginea pământului pentru a-și păstra „neîntinat” farmecul, intimitatea, tainițele și mai ales pacea, netulburată astăzi nici măcar de „mocănița câmpiei”. Nu e departe de „drumul mare”, precum pare, și totuși e la „capăt de drum”, căci din sat nu poți ieși numai dacă întorci și odată ajuns acolo încerci o senzație pregnantă de început de lume, și totodată, de sfârșit a acesteia, datorat poate și numărului însemnat de case cuprinse de pustiu, dar mai ales vechimii sale considerabile, satul fiind amintit în documentele vremii încă de prin anii 1315 – 1322 sub numele de Comloș. Denumirea satului își are sorgintea în cuvântul maghiar komlo ce înseamnă hamei. Tocmai de aceea i s-a spus de-a lungul secolelor Komolod, iar în limba germană Komeloden, și chiar Hopfengarten cu înțelesul de „grădină cu hamei”.
În bătătura satului Comlod, pe firul unei ulițe pietruite și străjuită de salcâmi aflăm o „bunicuță de bisericuță”, veche „de când e lumea și pământul” și care pare în părăsire raportat la vegetația ce a cuprins-o. Construită în secolul XIV-lea în stil gotic, actuala biserică reformată este încă destul de bine conservată. Totuși, cum comunitatea maghiară din satul Comlod se poate număra astăzi pe degetele de la cele două mâini și cum pastorul vine aici pentru a oficia slujba religioasă doar odată la câteva săptămâni – slujbă ținută adesea în casa parohială situată în vecinătate-, instituțiile publice însărcinate cu protecția monumentelor istorice trebuie să treacă de „bariera„ ținerii unui repertoriu și să se implice activ pentru punerea în valoare a obiectivelor istorice de mare preț, chiar dacă aparent nu par de mare interes.
Aici a fost îngropat în luna aprilie a anului 1590 un înalt comandant militar de origine croată: Cosma Horvath Petricevic, ce își luase titulatura nobiliară „de Comlod” după ce regele Stephen Bathory l-a înzestrat cu mai multe moșii, inclusiv cu acest sat, și care, de-a lungul carierei militare, a fost un iscusit conducător, administrator și șef de garnizoană al Castelului din Brâncovenești (1564-1567), al Cetății Alba-Iulia (1573-1575) și al Cetății Făgăraș (1576-1588). Mă-ntreb retoric câte sate se pot lăuda cu așa ceva și dacă doar întâmplător acest mare comandant de oști a ales să-și petreacă în Comlod veșnicia.
Și Castelul Teleki din Comlod a intrat pe panta abruptă a delăsării și, implicit, a degradării avansate. Nu a fost bombardat în timpul războiului, după cum ar da de înțeles prima impresie, ci lăsat de izbeliște, din neștiință sau neputință, în doar ultimii 30 de ani. Până în anul 1989 arăta acceptabil și avea chiar și acoperiș.
Din inscripțiile rămase pe fațada principală reiese că satul a fost donat de către Mihai Apafi I lui Pal Weselennyi – familie ce a deținut și castelul din Chiochiș, precum și cel din Jibou – , clădirea fiind edificată în anul 1756 de către Istvan Weselennyi de Hadad (Hodod) , căsătorit în anul 1742 cu Polixenia Daniel la Vargyas (Vârghiș), pentru ca în secolul al XIX-lea, prin căsătoria unei descendente a acestora cu un reprezentant al conților cu reședința principală în Gornești (Mureș) să intre în proprietatea familiei nobiliare Teleki de Szok.
Și cele două inscripții de pe fațada principală a clădirii, impecabil păstrate în pofida intemperiilor și a indiferenței autorităților publice.
