„Se înșeală cine crede că la munte o priveliște e aceeași, că răsăriturile, amiezele și amurgurile se repetă, că toate clipele se scurg monoton…” – Mihail Sadoveanu.
Într-adevăr, muntele e un abil cameleon – asemeni oricărui om obișnuit – prezentând curioase alternanțe de lumini și de umbre, toane ne-nțelese nici măcar de el, dedublări uimitoare, rapide răsuciri și repetate ruperi de ritm, lucruri lăsate anume „la vedere” – ca să încânte – și un șirag de ascunzișuri. Uneori se trezește dimineața cu „capul în nori” sau „plin de fumuri” ori „tunând și fulgerând”, dar e suficient „un zâmbet, o floare și-o rază de soare” ca roata să se răstoarne radical, înseninând subit cerul și limpezind ca lacrima depărtările; în timp ce alteori, deși ziua este zămislită în covata clipelor calme și a celor mai calde culori, întorsătura ivită inopinat spre prânz să inunde întreg decorul în „cenușiuri” și întunecimi.
Plecând de la aceste premise nu e nici o surpriză ca muntele să ne întâmpine ca un bătrân blajin, cu brațele larg deschise, încărcate de ospitalitate, și dornic să ne umple cămara aparatului de fotografiat, pentru ca ulterior , fără a fi provocat în vreun fel, să se preschimbe într-un drăcușor ursuz și zgârcit, vizibil deranjat că i-a fost încălcată proprietatea și care se bucură, rânjind cu subînțeles într-un dinte, când vede pelerina înfoiată de vânt și aude bocancii bolborosind la fiecare pas făcut prin ploaie.
Ca atare, când intenționăm să urcăm la munte, ca și în viața de zi cu zi, nu știm sigur ce ne așteaptă. În zadar ne zbatem să intuim ori să deslușim semnele căci nimeni, niciodată, nu va putea lucra cu certitudini, ci numai cu probabilități, numai cu riscuri, numai cu speranțe… În pofida acestui fapt, merită încercat.
Nu-mi amintesc de câte ori am fost pe traseul montan Valea Blaznei – Stăniștea – Cobășel – Roșu – Ineuț (Munții Rodnei). Pot însă menționa, fără a greși, că de fiecare dată au fost diferite și împrejurările, și imaginile. La sfârșit de „răpciune” (septembrie), cu prilejul ultimei incursiuni, ni s-a oferit posibilitatea de a ne plimba pe deasupra norilor culcați, doar pentru câteva ore, în căușul văilor. Dintotdeauna i-am invidiat pe piloții de avioane că au parte de aceste pitorești priveliști de panoramă.
„Poezia vieții mele este muntele; restul nu e decât proză” – Guido Rey
Pe potecă am întâlnit un puști de șapte ani, ce ne-a atenționat că deși are părul lung nu este fetiță – așa cum a avut impresia și „iubitul mamei lui mama”, precum și doi părtași septuagenari: Pișta și Petrică (o dovadă vie că „destinul istoriei” ne-a pus definitiv alături), cei trei relevându-ne că viitorul arată bine, în sensul că noi mai avem în față ceva timp pentru a urca pe munți – dacă ne dă Domnul zile și sănătate – și că după noi mai vin pe cale și alți iubitori de munte.
Pentru a reliefa, cât mai fidel posibil, măreția momentelor petrecute pe munte și senzația că ne-am cățărat pe „hăizaș”, alăturat am să așez câteva ipostaze personalizate…
… și voi pune punct final cu cinci fotografii deosebite:
