O poiană, invadată de verdele crud al ierbii și de parfumatele flori de câmp, poate fi asemănată cu licărul de lumină, ce se întrevede de la o ușă rămasă întredeschisă în capătul unui coridor întunecat.
Paradoxal, chiar dacă le căutăm pe amândouă pentru ocrotirea oferită, poiana e opusul oazei. Dacă în pădure zărim fără opreliști cerul doar când ieșim în luminiș, în pustiul deșertului numai în minuscula insulă de vegetație avem parte de un petec de umbră și suntem la adăpost de soarele strălucitor.
Orice poiană pare o poartă tainică spre lumină. Unele poieni însă, sunt de-a dreptul fermecătoare.
Rezervația naturală Poiana Ponor se află în Parcul Natural Apuseni, în Platoul Padiș, nu departe de Cetățile Ponorului, fiind de fapt o depresiune închisă, cu formă neregulată, asemeni țărmului unei mări, împrejmuită de culmi înalte, în mare parte împădurite. Ce o face unică, fascinantă, este râul care răsare într-un izbuc, într-un capăt de poiană, și dispare după doar câteva sute de metri, în celălalt capăt al zariștei, în doar două sorburi carstice.
Singură, sub soare, într-o zi senină, de vară. Arareori am întâlnit un asemenea loc luminos și liniștit.
Râul ce iese la iveală în Izbucul Ponor provine din Șesul Padiș. Parțial, pâraiele Gârjoabei și Trânghieștiului dispar în pământ la aproximativ 1600 m altitudine și reapar sub cerul liber, după un parcurs subteran de peste 2 km, la 1280 m altitudine.
Zămislire de ape… în vatră de piatră.
Râul misterios, care tot apare și dispare, în prelunga-i preumblare.
Abruptul stâncos din care iese la lumină râul, nu într-un timid izvor, ci într-un lăcușor limpede, alimentat printr-un sifon.
În urmă cu aproape 10 ani, când am fost prima dată acolo, era un senin divin.
În vara acestui an, când am revenit în Platoul Padiș, poiana se pregătea de ploaie.
Cu siguranță, copacul evadat din pădure știa că asupra poienii urmează a se abate o rupere de nori. Noi nu … noroc cu pelerinele de ploaie.
Apa care tace și face, în pământ palate.
Pe alocuri, râul formează mici insule și porțiuni de teren terasat.
Râul are un curs domol, duios, cu mândre meandre.
Poiana are anvergura unui amfiteatru natural, de mari proporții.
În stânga râului, la liziera pădurii, sălășluiesc câțiva bulgări albi de calcar, ce întregesc farmecul Poienii Ponor.
Într-un bulz de piatră se află o grotă cu geamuri, străjuită de turnurile tăcute de lemn.
Ferestrele săpate în tavan împletesc în interior fuioare de lumini și umbre.
În perioada secetoasă, sunt funcționale doar două sorburi – orificii strâmte, acoperite cu nisip fin și amplasate în albia râului, în care apa se scufundă în stânca cu aspect de șvaițer, pentru a reapare meteoric, după aproape 1 km, în Peștera Cetățile Ponorului, iar mai apoi, după încă 2 km, în Izbucul Galbenei, apa având curs definitiv la vedere doar dincolo de cascada în formă de evantai situată la ieșirea din Peștera Galbenei. E rar întâlnit și greu de egalat un astfel de parcurs prelung și complicat, cu alternanțe de subteran și de suprafață.
Primăvara, când se topesc zăpezile, ori în perioadele cu ploi abundente, această poiană plată, ușor înclinată, se preschimbă pe dată într-un lac întins, sorburile plasate în matcă neputând prelua întreg debitul râului învolburat.
În natură „Turistul vine să-și bucure ochii, gânditorul să găsească o carte imensă unde fiecare stâncă e o scrisoare, unde fiecare loc este o frază, unde fiecare sat e un accent și de unde iese un fum de amintiri de mii de ani vechime” – Victor Hugo.
Tocmai de aceea, e de preferat să ne facem timp să trăim. Și dacă totuși reușim, merită să cutreierăm și să cotrobăim.
