The Life of our Lord

Așa cum o întreagă istorie de viață se află la umbra fiecărei cruci, tot așa fiecare lucrare de literatură are în spatele ei o istorioară interesantă legată de scrierea sau de publicarea sa, dar poate cea mai fascinantă este povestea care însoțește cartea „Viața Mântuitorului nostru Iisus Hristos”, aparținând scriitorului Charles Dickens, o carte ce n-ar trebui să lipsească din lectura juvenilă și care a fost editată și în limba română, cu ceva ani în urmă, de către Editura Cartea de Buzunar.

Felicitare de Crăciun din anii 90.
Acum (Ce bineee! – roboței leneși și nesimțitori, ce pe zi ce trece devenim), nu mai avem de mers, de ales, de scris, de trimis…, luăm din depozitul internetului un lucru prefabricat, impersonal, și-l împrăștiem iute, prin apăsarea unei taste, spre telefoanele tuturor.
Sărbătoarea Crăciunului, ca orice alt mare praznic de peste an, are o anume semnificație religioasă, pe care o lăsăm să stea stingheră în ungherele casei strălucind de luminițe, „moși roși”, colinde, brazi împodobiți…, ori de care chiar uităm, așezând peste ea paharul de băutură și farfuria încărcată de „porcării”.

Spre deosebire de celelalte dăți, când am căutat să prezint personal cărțile scoase din raft – pe cea de acum nu tocmai întâmplător căci Doamna Mea obișnuiește de câțiva ani să citească cel puțin o carte scrisă de Dickens în preajma Sărbătorilor de Crăciun -, astăzi, dimpotrivă, pentru a vă ațâța dorința de a o cumpăra sau împrumuta, pentru a o citi, consider că merită consemnate notele de început, frumos concepute de către traducătorul acestei cărți: Marius Conceatu.

O parte importantă a operei lui Charles Dickens le este dedicată copiilor. Ei sunt în centrul atenției în multe cărți și tot ei formează publicul predilect al autorului. David Copperfield, Oliver Twist sau Nicholas Nickelby sunt doar trei dintre puștii care au parte de aventuri când mai triste, când mai vesele, dar întotdeauna pline de lecții prețioase de viață și încercările la care ea te poate supune. Din cărțile lui Dickens respiră în fiecare pagină dragostea față de oameni, iar talentul lui de povestitor ne ține întotdeauna cu sufletul la gură.

Cu același har ca și în cele mai cunoscute romane, dar poate cu și mai multă iubire față de personajul principal, Dickens a scris – între anii 1846 și 1849 – și Viața Mântuitorului nostru Iisus Hristos, adresând-o copiilor săi, opt la număr atunci când sfârșea această carte. Ultimul tocmai se născuse, pe când cel mai mare avea deja 12 ani. Inspirându-se mai cu seamă din Evanghelia după Luca, Dickens a simplificat mult, atât povestea lui Iisus Hristos, cât și modul de a o scrie. A rezultat o relatare ce pare naivă și, uneori, superficială, dar care este în realitate un instrument folositor de învățătură pentru cei mici și chiar o neașteptată bijuterie literară.

Dickens dovedește calități de pedagog, insistând asupra acelor părți din Noul Testament care îl pot ajuta să transmită copiilor săi ideile și credințele lui cele mai scumpe: să facem bine întotdeauna, să nu uităm nicicând sacrificiul lui Iisus Hristos și să-i arătăm lui Dumnezeu că-l iubim, ducând o viață cumpătată, în cinste, bunătate și grijă față de semenii noștri. Era o vreme când copiii încă mai învățau din cărți cum trebuie să se poarte, ce eroi să cinstească și de ce ispite să se ferească. Povestea este atât de frumos spusă încât, cu siguranță, la sfârșitul ei, Iisus Hristos va fi devenit eroul juniorilor lui Dickens.

Cărticica a fost scrisă de mână, iar autorul nu a acceptat niciodată ca ea să fie publicată, nici măcar citită de altcineva în afară de copiii lui. Nu i-a plăcut să se laude cu credința sa și a considerat că această poveste trebuie să rămână doar o scrisoare personală prin care un părinte le oferă copiilor câteva învățături despre viață, religie, adevăr, morală. Nu a vrut ca prin scoaterea la lumină a unui document atât de intim să declanșeze atacuri la adresa credinței lui. Mai mult, el le-a interzis moștenitorilor săi să publice Viața Mântuitorului… chiar și după moartea lui. Charles Dickens a murit în 1870, la 58 de ani, iar copiii i-au respectat dorința. Timp de peste 80 de ani, manuscrisul a fost păstrat cu sfințenie în interiorul familiei. Doar nepoții au mai avut privilegiul de a citi acest mic giuvaier de scriere și de simțire creștină.

Însă istoria a vrut ca tocmai fiul cel mai mic, Henry Fielding Dickens, care abia se năștea când Viața Mântuitorului era terminată, să hotărască că a sosit timpul ca povestea să fie împărtășită copiilor din toată lumea. Sir Henry Fielding Dickens a murit în 1933 și, prin testament, a încredințat tiparului această cărticică, simțindu-se eliberat de porunca tatălui său. Căci, într-adevăr, ea nu a fost publicată atâta vreme cât vreunul dintre moștenitorii scriitorului a fost în viață. Astfel, viața lui Hristos, spusă de marele povestitor Charles Dickens, a apărut pentru prima oară în librării în anul 1934, la Londra.”

Începutul cărții este elocvent pentru scopul urmărit de scriitor și pentru foloasele morale ce ar putea fi trase de pe urma acestei minunate cărți, scrisă pe înțelesul copiilor, dacă vreodată va ajunge în fiecare casă, în fiecare clasă…

Dragii mei copii, doresc foarte mult să știți și voi câte ceva despre povestea lui Iisus Hristos. Căci toată lumea ar trebui să știe despre el, fiindcă nimeni niciodată nu a fost atât de bun, de blând, de înțelegător și plin de grijă față de toți cei care făceau fapte rele sau sufereau de vreo boală ori de alte nenorociri, așa cum era el. El se află acum în rai, acolo unde tragem cu toții nădejde să ajungem, să ne întâlnim după moarte și să trăim fericiți de-a pururi împreună. Nu vă puteți da seama ce loc minunat este Raiul dacă nu știți cine a fost și ce a făcut El.”

Pe parcursul povestioarei, periodic și în chip plăcut, Charles Dickens intervine în narațiune pentru a puncta și a personaliza cuvântul de învățătură adresat copiilor săi:

Iisus i-a ales (pe apostoli) dintre oamenii de rând pentru ca nevoiașii să știe mereu de-aici înainte, în anii ce vor veni, că Raiul a fost făcut pentru ei, întocmai cum a fost făcut și pentru bogați, și că Dumnezeu nu face nici o deosebire între cei care poartă straie bune și cei care umblă desculți și îmbrăcați în zdrențe. Cei mai nenorociți, cei mai urâți, cei mai schilozi și cei mai neînsemnați vor ajunge îngeri luminoși în Rai, dacă duc o viață chibzuită aici, pe pământ. Să nu uitați asta niciodată, când veți fi mari! Dragii mei, să nu fiți vreodată trufași și răi față de un bărbat, față de o femeie, ori față de vreun copil sărman! Dacă ei sunt răi, gândiți-vă că ar fi putut să fie buni de-ar fi avut parte de prieteni cumsecade, de o casă bună și de învățătura potrivită. Încercați așadar mereu, prin blânda învățătură, să-i faceți mai buni și căutați întotdeauna să le dați povață și să-i alinați, de vă stă în puteri.”(…) Învățăm din ce v-am spus că trebuie să-i iertăm întotdeauna pe cei care ne-au făcut vreun rău atunci când aceștia vin la noi și ne spun că se căiesc sincer pentru ce au făcut. Și chiar dacă nu vin să ne spună asta, tot trebuie să-i iertăm și să nu-i dușmănim sau să ne purtăm urât cu ei, dacă tragem nădejde ca Dumnezeu să ne ierte.(…) Mântuitorul nostru voia să-i învețe cu această pildă că oamenii care au făcut bine toată viața lor vor merge în rai după moarte. Iar oamenii care au fost ticăloși, pentru că au fost nefericiți, sau nu au avut părinți și prieteni să le poarte de grijă cât au fost mici și care se căiesc cu adevărat pentru asta, oricât de târziu în viața lor, și-l roagă de Dumnezeu să-i ierte, vor fi iertați și vor merge și ei în rai.”

Și sfaturile de final sunt vrednice de învățat ca pe „Tatăl nostru” și de redat, în mod repetat, între Paști și Crăciun, între Nașterea și Învierea Domnului, căci doar de tRAI depinde dacă ne vom duce-n RAI.

Felicitare din anii 60.
În acele vremuri tulburi, se urmărea substituirea miracolului învierii cu un simplu act artistic (de pictură) executat de iepuraș.

Felicitare din anii 60.
Și Crăciunul era orice altceva în afară de Nașterea Mântuitorului. Nu putem omite bunul-gust al tematicii pentru care, adesea, se opta.

Nu uitați! A fi creștin înseamnă să faci bine întotdeauna – chiar și celor care-ți fac rău. A fi creștin înseamnă să-ți iubești aproapele ca pe tine însuți și să faci tuturor oamenilor numai acele lucruri pe care ai dori ca ei să ți le facă ție. A fi creștin înseamnă să fii bun, milostiv și iertător și să păstrezi aceste calități tăinuite în inima ta, să nu te lauzi niciodată cu ele, cu rugăciunile tale sau cu iubirea față de Dumnezeu. Să arăți întotdeauna că-l iubești, încercând cu smerenie să faci bine în toate. De vom face așa și vom ține minte viața și învățăturile Mântuitorului nostru Iisus Hristos, de vom încerca să ne purtăm întocmai cum spun ele, putem trage nădejde din toată inima că Dumnezeu ne va ierta, ne va ierta păcatele și greșelile și va îngădui să trăim și să murim în pace.”