Mama (nu femeia) și copilul vin pe lume deodată, la naștere, după marile emoții din răstimpul de așteptare. Cu mâna petrecută tandru peste pântecul cu prunc, se roagă fierbinte ca rodul dragostei să fie un pui de om frumos și sănătos. Din leagăn zărim apoi chipul ei cald și auzim cântul ei duios, și tot mamei îi datorăm pasul, cuvântul și cei „șapte ani de acasă”. E la căpătâiul patului când suntem bolnavi, ne sărută pe frunte și ne mângâie când gângurim, însetați de răsfăț. O doare cumplit, dar tace, când nu-i mai dăm mâna pe stradă, când vrem să mergem singuri la școală. Discret, se retrage din camera noastră, din viața noastră, dar rămâne pe prag și cere stăruitor Domnului să ne dea zile și sănătate, minte limpede și luminată, cuget curat și cumpătat, pace-n lume și armonie în familie, dragoste, sprijin, credință și speranță. Fără să ne dea de știre, va râde și va plânge toată viața odată cu noi, va trăi cu intensitate bucuriile și necazurile noastre, izbânzile și decepțiile noastre.
Mama nu moare niciodată. Noi am crescut în pântecul ei. Ea a crescut în sufletul nostru și nimeni nu o poate smulge din amintirile unei copilării fericite. Urcă-n ceruri, învelită-n sfințenie, dar negreșit, nu pleacă de la poarta raiului ce-i este hărăzit, veghind sosirea copiilor săi, implorând îndurare și oferindu-se să ia asupra ei povara lor.
Cum doar iubirea de mamă atinge altitudinea altruismului absolut, a dăruirii depline și a sacrificiului suprem, n-am nici un licăr de îndoială că mama este de fapt acel „înger, îngerașul meu, ce mi te-a dat Dumnezeu”, ca să fie totdeauna cu noi, pentru a ne învăța să înfăptuim binele, pentru a ne face mari și tari (din mici și slabi), pentru a ne feri de rele…