„Știa să se supună… cu darul deosebit al femeii care-l înțelege pe bărbat mai bine decât se poate înțelege el însuși. (…) Fusese din totdeauna predestinată blândeții; însă credința, mila, speranța – cele trei virtuți care încălzesc sufletul – ridicaseră încet-încet această blândețe până la sfințenie. (…) Privești o stea pentru că este luminoasă și pentru că e de nepătruns. Dar lângă tine se află o strălucire mai dulce și o taină mai mare: femeia.” – Mizerabilii, Victor Hugo
„În timpul acelei groaznice nopți, nenorocirea o făcu să descopere blânda resemnare care, la mame și la soțiile îndrăgostite, depășește, prin urmările ei tăria omenească și dezvăluie în inima femeilor existența anumitor coarde, pe care Dumnezeu nu le-a dăruit și bărbatului.” – Prăvălia „La motanul cu mingea”, Honore de Balzac
„Pentru prima oară în viața mea, oh, citisem înainte în scriptură dar erau numai vorbe, pentru prima oară în viața mea inumană, lipsită de bucurie, am înțeles cât e de bun și cât de mult îl iubește pe om, și că din milă pentru bărbat a creat femeia și i-a dăruit atâta farmec încât ea ne conduce spre paradis pe cea mai sigură și mai scurtă cale. Femeia are mai multă putere decât rugăciunea, decât postul și, iartă-mă, Doamne, decât însăși virtutea.” – Raport către El Greco, Nikos Kazantzakis
Plecând de la premisele expuse de cei trei scriitori și vizând inegalabila bogăție sufletească cu care a fost înnobilată femeia de către Dumnezeu, înclin să cred că Muntele Athos este mult mai sărac în sfințenie de cum ar putea, cândva, să fie. Și când spun asta mă gândesc și la pacea plenară pe care o răsfiră mănăstirile de maici din Agapia, din Văratec, din Piatra-Fântânele…, fără ca bărbaților să le fie interzis accesul în incinta bisericilor.
Turnul bizantin și portul din Uranopoli sau Uranoupoli (Grecia), locul din care se pleacă spre Muntele Athos.
Mănăstirea Sfântul Pantelimon.
Mănăstirea Dionisiu.
Mănăstirea Xenofont.
Athosul este o peninsulă grecească, lungă de aproximativ 60 km și având o lățime medie de aproape 10 km, unde viețuiesc aproape 1500 de monahi ortodocși, în 20 de mănăstiri, 12 schituri și o mulțime de chilii călugărești statornicite-n grote ori scobite-n stânci. Fără a mă încumeta să fac speculații pe marginea „neștiinței sau neputinței” decidenților (politici și patriarhali), merită totuși spus că românii nu au o mănăstire numai a lor în Muntele Athos. În timp ce bulgarii au Mănăstirea Zografu, sârbii au Mănăstirea Hilandaru, rușii au Mănăstirea Sf. Pantelimon, grecii au mânăstirile Vatopedu, Iviru…, românii au doar Schitul Lacu (ce ține de Mănăstirea Sf. Apostol Pavel) și Schitul Prodromu (ce aparține de Mănăstirea Marea Lavră).
După cum este îndeobște cunoscut, în Muntele Athos încă mai persistă interdicția de intrare a femeilor, ce poate fi interpretată fie ca un semn de slăbiciune bărbătească, fie ca o reminiscență a vremurilor în care femeile erau lipsite de orice drepturi și libertăți. Pe acest subiect mă rezum să spun că, așa cum reiese dintr-o serie de cărți-jurnale de călătorie, absența femeilor în Muntele Athos nu a condus la curățarea definitivă a naturii umane de impulsurile și ispitele firii. În schimb, pacea monahală este periodic tulburată de diversele dispute ideologice legate de felul în care Dumnezeu trebuie slujit, cel mai grav incident desfășurându-se în anul 1913 când a fost necesară chiar o intervenție militară pentru a curma conflictul pornit de la scrierile călugărului rus Ilarion, ce considera că „repetarea rugăciunii inimii radiază sfințenie”.
Ziduri încărcate de istorie ale unor străvechi mănăstiri.
Fotografiile au fost realizate cu prilejul unei excursii făcute cu vaporul pe apele Mării Egee, cu speranța că, în viitorul nu tocmai îndepărtat, o să urc cu o parte dintre părtașii de munte și pe Vf. Athos, sau chiar cu familia în condițiile în care, începând cu anul 2001, Parlamentul European a solicitat, în mod repetat, statului grec și autoguvernării Athosului să reconsidere regula care refuză accesul femeilor în perimetrul acestui patrimoniu mondial pe motiv că, pe de o parte, încalcă flagrant egalitatea dintre bărbat și femeie, iar pe de altă parte, comunitatea monastică beneficiază în prezent de fonduri importante, pentru renovare și întreținere, alocate de UNESCO și Uniunea Europeană. În cadrul acestui demers a fost invocat și un precedent istoric din lumea monahală greacă: Muntele Meteora (al doilea complex monastic, ca mărime, din Grecia) permite în prezent și intrarea femeilor.
Din această perspectivă, Muntele Athos are alura unei ultime redute a prejudecății că femeia este inferioară bărbatului. În argumentare, înțeleg să arăt că, pe întreg continentul european, până în preajma primului război mondial, femeile au fost private, aproape în totalitate, de drepturi civile și politice elementare, fiindu-le alocat un statut asemănător minorilor și persoanelor cu incapacitate mintală. Doar cu titlu exemplificativ reamintesc că femeile nu aveau dreptul de a încheia contracte și orice fel de acte fără acceptul soțului, dreptul de a deține proprietăți și de a-și gestiona propriile venituri, dreptul de a exercita rolul de tutore al copiilor săi, dreptul la plată egală pentru muncă egală, dreptul de a urma cursuri universitare și cariere profesionale, dreptul de a se prezenta personal în instanță, dreptul de a ocupa demnități și funcții publice… Și banalul, de acum, drept de a vota și de a fi ales a fost obținut de către femei după ani îndelungați de lupte și de sacrificii. Prima țară în care bărbații au cedat a fost Noua Zeelandă (1893), urmată de Australia (1894), Finlanda (1907), Norvegia (1917), Anglia (1918), America (1920), Germania (1920), România (1938), Franța (1944), Elveția (1971), Portugalia (1976), Arabia Saudită (2015) și lista așteaptă completări și adăugiri. Cu respect și prețuire o să amintesc dintre reprezentantele mișcării feministe din România pe Maria Rosetti, Adela Xenopol, Maria Flechtenmacher, Sofia Nădejde, Alexandrina Cantacuzino, Elena Meissner, Ella Negruzzi…
Fără a mai insista pe alte date și detalii, o să subliniez o singură secvență a stării întunecate, umilitoare în care femeia a fost ținută secole-n șir: ea nu avea la îndemână nici o pârghie judiciară pentru a-l obliga pe tatăl copiilor săi de a da lunar în casă, pentru hrană, nici măcar o cotă-parte minimală din banii câștigați. Sigur, situația s-a îmbunătățit substanțial, chiar dacă nu există nici astăzi o reală și deplină egalitate și echitate. Doar în treacăt, îmi vine în minte faptul că mai sunt încă comunități creștine în care femeile ascultă liturghia din partea de la ușa de intrare a bisericii (că de văzut nici vorbă), în timp ce doar bărbații stau „ca brazii” în fața altarului; la împrejurarea că astăzi, deși ambii soți sunt angajați cu contract de muncă, mai sunt încă semeni ce cred că „le pică bărbăția” (vorba unui amic), dacă fac ceva de mâncare ori dacă spală farfuriile după servirea mesei…
Personal, nu prea cred că întâmplător au fost realizate prefacerile și binefacerile majore ale umanității: democrația, civilizația, modernitatea, bunăstarea…, exact în perioada de emancipare a femeilor, când și-au câștigat cu dificultate dreptul de a fi medici, cadre didactice, militari, avocați, magistrați, ingineri, astronauți, prefecți, primari, parlamentari, președinți de țară… Poate și răstimpul de aproape 80 de ani de pace îl datorăm, în mare parte, implicării active a femeilor în viața socială. În sprijinul acestei idei pledează și faptul că dictatorii și războinicii nu prea s-au înconjurat de femei cu rolul de „yesmeni”, de complici și consilieri oportuniști, slugarnici, lingușitori… Nu pentru că n-au vrut, ci pentru că n-au putut, femeile neacceptând așa ceva.
Și închei, tot cu trei fragmente: „Când am ajuns la spital și am văzut-o, nu mai era ea. Era o sfântă. Lumina nu-i bătea pe față, ci-i țâșnea din ochi, din obraji, din palmele ei chinuite de perfuzii. Niciodată nu a fost mai frumoasă ca în ziua aceea și știu că aia e fața cu care o să se ducă la Judecată, târându-mă și pe mine de gulerul jegos, să mă zvârle-n lumina fără de sfârșit, din care ea a băut deja, născând. (…) Femeia e sacră. S-a născut cu un potențial mântuitor. Nu în cap, nu în inimă, ci în ovare. În pântece. Ea repetă actul primordial al creației, împuternicită de Marele Creator. Când sărut mâna unei doamne, sărut mâna cu care și-a spălat copilul. Cu care și-a mângâiat sânul din care a țâșnit laptele umanității. (…) Nimeni, niciodată nu poate schimba credința unei femei. Puterea aceasta e așa de înaltă, că dintr-o femeie ni s-a născut Mântuitor, o femeie cât un munte și tăcută ca o mare de liniște, deși putea să se nască dintr-o stea.” – Într-o zi se va termina, Crin Triandafil Theodorescu