Nu prea poți pretinde unui om obișnuit să caute la mântuirea sufletului cât timp este despuiat de haine și lihnit de foame. Nevoile trupului primează numai că, și după ce omul „se pune pe picioare”, tot pântecul e pus pe primul loc, căutând să-l țină plin, scump învelit și bine împrejmuit cu ziduri etajate, deși la plecare de pe pământ, după cum bine se știe „ săracul nu lasă nimic, iar bogatul nu poate lua nimic”. Ca atare, tot ce ține de suflet, inclusiv de memoria străbunilor, e lăsat mereu deoparte, inclusiv de comunitate, și amânat mai încolo, pe mai târziu, chiar dacă se putea face câte ceva și până acum, printre cele materiale, considerate vitale și absolut necesare.
E ziua închinată eroilor și, totuși, nu în fiecare sat se ține câte un parastas în onoarea și spre veșnica pomenire a strămoșilor răpuși de gloanțe, de obuze, de gaze toxice, de sârmă ghimpată, de baionetă… Doar macii răsar roșii în fiecare an din sângele acestor sfinți mărunți, într-o umilă și deopotrivă sublimă aducere-aminte.
Monumentul eroilor neamului din Galații Bistriței, dezvelit în perioada interbelică. Pe atunci, oamenii erau mai preocupați cu cinstirea jertfei de sânge nevinovat. Pe fațetele monumentului sunt trecuți cu nume și prenume toți sătenii căzuți pe fronturile celor două conflagrații militare mondiale. Din păcate, încă sunt primării și parohii care n-au nici o evidență a sătenilor ce nu s-au întors din războaie la caselor lor, și cu atât mai puțin a locurilor în care au fost îngropați. Și nu e din „cale afară” de greu de aflat căci mai sunt încă arhive ce așteaptă să fie cercetate, mai sunt bătrâni ai satelor ce-și amintesc amănunte și, mai ales, asociații ce se ocupă de cinstirea eroilor nu doar în România, ci și în Ungaria, fiindcă mare parte din ardeleni au luptat în ambele războaie în cadrul unităților militare ungare.
Tot la rubrica „Așa DA” poate fi trecut și Portalul din Maieru. O dovadă că, indiscutabil, dacă se vrea, se poate cu ușurință realiza. Nu cred să fie vreo administrație publică locală care să nu poată suporta o astfel de investiție, raportat la câte școli, grădinițe, săli de sport, centre de informare turistică, poduri, parcuri, piețe, biserici și case parohiale au fost ridicate, la câte străzi asfaltate, cu fast, au fost inaugurate și la câte sărbători de hram ori „de haram” sunt ținute anual. Arcada din fotografie aduce cu un „arc de triumf” în miniatură pe sub care trec în fiecare duminică și urmașii celor trimiși la moarte de politicieni. Nu au murit la datorie, cum se spune cu emfază, căci nu aveau nici o datorie la nimeni, nici măcar față de patrie. Țăranilor, când au cerut pământ în anul 1907, li s-au dat gloanțe. Pe front au fost trimiși prost echipați și înarmați, murind pe capete din ambiția imbecilă a celor aflați la putere și care și-au continuat în acest mod jocul copilăresc cu soldăței de plumb, fumând pipă, cu paharul de băutură fină în mână și privind harta pe care ei nu zăreau niciodată oameni ce mor ca niște vite trimise la tăiere, ci divizii, regimente, batalioane… ce se confruntă spre dobândirea gloriei militare a „iluștrilor conducători”.
Pe Columna-lumânare din Bistrița sunt încrustate toate prenumele martirilor, cunoscuți și necunoscuți. Lăudabil este că sunt trecute și multe nume de femei. E dificil de pătruns, spre a-l putea limpede descifra, în sufletul unui copil sau în mintea unei mame. Tocmai de aceea, numai orfanii și numai văduvele de război știu ce au avut de îndurat în anii grei ce au urmat încetării ostilităților militare, cu boli fără leac, cu foamete cumplită și nici un sprijin. Și ei merită copleșiți cu onoruri sau măcar pomeniți în fiecare duminică la biserică alături de cei decedați departe de casă, dacă, cândva, acest minim gest de respect pe întreg cuprinsul țării se va întâmpla. Nu pot omite nici faptul că, nu demult, și dascălii se implicau activ în slăvirea ostașilor căzuți pe câmpul de luptă, ziua închinată eroilor fiind un prilej de sărbătoare și de serbare școlară.
Din Tirol și până în Galiția e plin pământul de martiri ai marelui război. Spre deosebire, de mulți alții din generația sa, bunicul s-a întors cu bine din prima încleștare militară mondială: după patru ani în armata ungară și doi ani în armata română. Din spusele lui știu că ardelenii au mai fost ținuți sub arme după terminarea războiului pe motiv că perioada „petrecută” înainte, în cealaltă uniformă, nu s-a luat în considerare. Spre deosebire de înaintașii greu încercați și spre norocul nostru, cunoaștem ce implică și ce consecințe are un război numai din cărți precum „Focul” de Henri Barbusse ori „Nimic nou pe frontul de vest” de Erich Maria Remarque, ambii autori, unul francez și altul german, fiind prezenți în tranșee și rememorând grozăviile în care și-au găsit sfârșitul camarazii lor, precum și traumele aparținătorilor rămași acasă.
Și la Cotul Donului a fost la fel. Unii au murit ori au fost dați definitiv dispăruți, în timp ce alții au căzut prizonieri și au fost deportați în lagărele din Siberia, puțini fiind cei care s-au întors acasă nevătămați. Pe unde și cât de sfârtecați au fost bieții oameni aiurea și laolaltă îngropați numai Dumnezeu Sfântul știe, dacă nouă nici nu ne pasă. Poate par patetic dar n-am cum să fiu altfel când îmi revine în minte un bombardament apocaliptic descris de Sven Hassel în „Legiunea blestemaților”, dacă bine îmi amintesc, abătut asupra cimitirului încropit cu doar două zile înainte, morții, ce așteptaseră aproape o săptămână să fie adunați și înhumați, fiind aruncați iară afară de parcă nici pământul nu dorea să-i primească cu chipurile lor chinuite și ciopârțite.
Crucea din Pasul Rotunda (Șanț). Nu departe, la o margine de codru, e un cimitir militar cu soldați ruși. Dacă noi avem grijă de mormintele lor, cine știe, poate se va găsi cineva să aibă grijă și de martirii noștri rămași în glie străină.
Crucea din Capul Dealului (Colibița). E croită dintr-o structură metalică, prinsă în nituri. Firesc ar fi ca orice comunitate creștină să aibă ca străjer o cruce amplasată în „susul satului”, pe o poliță de deal vizibilă din toate laturile localității.
Crucea din Vf. Lazului (Rodna). Cu toții știm că mulți dintre martirii de război au închis ochii fără un „muc de lumânare la căpătâi”. Cu un panou fotovoltaic și costuri relativ reduse putem lumina o cruce ridicată în cinstea lor.
Deocamdată, lumea merge înainte, ce a fost… rămâne-n urmă (umbră), iar uitarea se depune și pe stropii grei de sânge.
Din „Jurnalul fericirii”, ținut de Nicolae Steinhardt, am luat la cunoștință de o poezie aparținând lui Artur Vătășescu, intitulată „Balada crucii de mesteacăn” și aflată adesea pe buzele deținuților din temnițele comuniste. Și acești „răstigniți” al unor destine tragice și nedrepte pot fi înscriși cu litere de aur în cartea de onoare a eroilor, ca și tinerii ce și-au dat viața în decembrie 1989 pentru libertatea noastră și care sunt astăzi tot mai înghesuiți prin ungherele uitării. Poezia, scrisă tot în perioada interbelică, este una extrem de emoționantă, dar ce folos, în urechile „căpeteniilor” cu preocupări „lumești” și aceste strofe răsună precum un sinistru lătrat de câine la lună.
„Cruce albă de mesteacăn, / Răsărită printre creste, / Cine te cunoaște-n lume, / Cruce fără de poveste.
Peste brațele-ți întinse /Din poiana fără flori, / Uneori s-apleacă-n noapte / Cârdurile de cocori.
Și-n tăcerea nesfârșită / Sub arcadele de brad, / Nu s-aude decât plânsul / Cetinilor care cad.
Cruce albă de mesteacăn / Biciuită de furtuni, / Peste lemnu-ți gol doar luna / Pune albele-i cununi.
Ca de-o mână nevăzută / Slovele-ți se șterg de ploaie ;/ Tot mai mult te bate vremea / Vânturile te îndoaie...
Și ca mâine fulgii iernii / Te vor prinde-n a lor salbă, / Și vei dispărea din lume / Cruce de mesteacăn albă.
Sfântul îngropat sub tine / Cine-l va mai știi de-acum, / Cruce albă rătăcită / Lângă margine de drum?
Brațele-ți de vânturi smulse / Se vor pierde pe poteci, / Numai brazda de țărână / Nu-l va părăsi pe veci.”
