Postul negru de ecran alb

Fără a mai conta cu adevărat dacă suntem, sau nu, și noi vinovați, dacă suntem doar grăbiți, obosiți sau stresați, ori, în realitate, în mod obiectiv, traficul auto a devenit infernal de complicat, important este să luăm decizia de a lăsa măcar o zi mașina în parcare sau de a o duce domol pe dealuri la plimbare dacă în aceeași zi s-a întâmplat să facem două „pene” una după alta, de ne este teamă să nu aflăm un cui ruginit și seara-n pat; dacă oriunde ne-am dus am dat la tot pasul de mașini ce staționau iresponsabil pe carosabil, în curbă periculoasă ori vârf de pantă; dacă drumul ne-a fost brusc barat de cineva care a intrat de pe o stradă laterală, iar mai apoi de altul care s-a repliat rapid și fără să se asigure după ce depășise grosolan linia continuă; dacă am fost claxonați ori degetele într-un anume fel ni s-au arătat doar pentru că am respectat viteza legală de rulare; dacă în mod repetat am fost absorbiți într-un șir lung având în frunte un „șofer de sfârșit de săptămână” ce circula cu 40 de km/oră și în localitate și în afară ori una dintre zecile de mașini inscripționate cu „Școală șoferi”, ce sunt lăsate să se deplaseze liber, și parcă dinadins, chiar și la orele de maximă aglomerație.

Cam la fel trebuie procedat și când simțim că suntem luați de-a „popa prostul” de „gulerele albe” și care, de trei decenii, vin în fața camerelor de filmat și explică, cum ei adoptă și aplică, pentru binele poporului bineînțeles, iar comentatorii își dau apoi cu părerea, și cu „presupusul”, despre ce au vrut să spună „luceferii” politicii românești. Chiar dacă suntem vinovați că noi, sau ceilalți, „orbește” i-am ales, de îndată ce încercăm un astfel de sentiment e de preferat să recurgem la „un „post negru de ecran alb” pentru a nu mai înghiți „pe nemestecate” toate inepțiile și „gogorițele” rostite cu o siguranță dezarmantă de cei ajunși în „capul satului” și în „creștetul statului” pe calea „meritocrației”. Odată puși (repuși sau „rerepuși”) de popor, prin vot, la „butoane”, ei ne anesteziază atenția și ne injectează speranțe deșarte cu „reforme” care se reiau de la început odată la patru ani, cu subiecte controversate aruncate anume, pentru a avea ce se discuta în spațiul public, ori pentru a adânci falia dintre aparatul bugetar și sectorul privat, dintre cei rămași în țară și cei plecați la muncă dincolo de hotare, dintr-un singur motiv, cunoscut încă din antichitate: dacă dezbini, poți mult mai ușor să conduci o țară.

Și toate aceste lucruri se petrec în timp ce „mai-marii țării” își multiplică și diversifică suita de drepturi și libertăți „cetățenești”: dreptul de a spune „pas” promisiunilor făcute în campanie imediat ce s-au văzut „cu sacii în căruță”; dreptul de a abdica de la principiile morale permanent promovate în scopul captării clientelei electorale; dreptul de a dovedi incompetență, aroganță și lăcomie în funcțiile și demnitățile publice; dreptul de a se bucura din plin de prezumția „hoțul neprins e un om cinstit”; dreptul de a vinde avuția națională la fier vechi ori de a-și apropia, pentru ei, măcar câte ceva: un hotel privatizat prin Metoda MEBO, o fabrică falimentată dinadins sau un teren litigios apt de a primi despăgubiri colosale de la ANRP; dreptul de a crește în ochii lor până când „prostimea” devine tot mai mică și tot mai departe; dreptul de a merge la biserică, când sunt sfințite, și de a sta „țanțoși” în fața altarului; dreptul de a „călca în picioare” voința populară și rezultatul referendumului referitor la un „cuib de viespi” unicameral cu maximum 300 de exemplare; dreptul de a fi aleși ca primari sau parlamentari în „fragedă pruncie” și de a părăsi în lacrimi „scaunul” abia când sunt încărcați de senectute și agoniseală, deși limitarea la două mandate, ca și la președintele țării, i-ar împiedica să prindă rădăcini și ar fi suficiente pentru a proba tot ce pot, tot ce știu, tot ce vor… Curios este că toate aceste drepturi „conferite” nu sunt însoțite de obligații, de îndatoriri, cum s-ar cuveni, ci numai de libertăți precum: libertatea de a spune una și de a face alta, libertatea de a da vina pe cei dinaintea sa; libertatea de a vinde vise la taraba cu iluzii populiste; libertatea de a „poza” în salvatorii nației, și lista poate la nesfârșit continua.

Dacă primul for legiuitor al lumii a fost „Sfatul bătrânilor înțelepți”, astăzi în parlament sunt și oameni pe care nu-i recomandă nimic, în afară de faptul că poate au lipit afișe electorale ori au cărat „servieta stăpânului”. Normal și firesc ar fi să zărești în parlament cadre didactice sau medici care au urcat toate treptele profesionale, ingineri silvici ajunși la final de carieră, oameni de afaceri onești care au dat de lucru, măcar un deceniu, la zece, la o sută sau la o mie de oameni, deși nu au beneficiat de contracte cu statul. Nu pot să nu remarc faptul că nu avem în „Sfatul Țării” nici un „Moș Ioan Roată” și nici suficienți juriști străluciți care să-și aducă aportul la adoptarea unor legi simple și clare. Îmi place să cred că astfel de oameni nu ar deveni politruci, nu s-ar linguși pe lângă „liderul” care i-a pus pe listă și nu s-ar înregimenta în „mașina de vot”, ridicând mâna, când li se spune, și părăsind sala de ședință, când li se cere.

La fel de strigătoare la cer este și împărțirea portofoliilor ministeriale pe județe (conform dorințelor exprimate de baronii locali) ori pe partidele din coaliție (potrivit ponderii parlamentare deținute), fără a conta faptul că nominalizații la „premiul cel mare” nu și-au dovedit încă competența într-o profesie sau într-o meserie ori habar n-au de domeniul pe care urmează a-l gestiona. Și tot ar fi cum ar fi dacă proștii nu s-ar „împăuna” și nu s-ar „fuduli” și nici nu s-ar crede deștepți „din cale afară” și mult deasupra avizelor negative ale Consiliului Legislativ ori a opiniilor exprimate de specialiști, de profesioniștii de carieră. Ce calificativ le putem acorda când li se atrage din start atenția că proiectul de lege are grave carențe de constituționalitate, de exemplu, dar este adoptat cu „surle și trâmbițe” pentru a arăta mulțimii că au intenționat, dar „dușmanii poporului” nu i-au lăsat?!

Mă-ntreb retoric și câți dintre „aleșii” actuali ar rămâne să „slujească fără simbrie” țara ori în ipoteza în care privilegiile parlamentare s-ar reduce la „plata cu ziua” pentru două sesiuni parlamentare de câte o lună primăvara și respectiv toamna?!

Oricum, la câte mii de acte normative avem în vigoare putem trăi mult și bine fără prolificii legiuitori care nu iau aminte la ce spunea Cicero: „Mai multe legi, mai puțină dreptate”; la ce afirma Tacit: „Statul cel mai corupt are cele mai multe legi”; la ce zicea cândva Euripide: „Nu există ceva mai bun pentru un stat decât legile bine alcătuite”; la ce a solicitat Voltaire: „Dați-ne legi clare și precise, de neschimbat; a interpreta legile este aproape același lucru cu a le corupe” și la ce a remarcat Montesquieu: „Legile inutile slăbesc puterea celor necesare”. Relevant pentru însănătoșirea societății este și ce a precizat Cardinalul de Richelieu: „A face o lege și a nu o aplica înseamnă a autoriza lucrul pe care vrem să-l interzicem”, și mai ales ce a consemnat Liviu Rebreanu în romanul Gorila: „Noi avem legile cele mai liberale. Le-am adoptat lesne fiindcă știm că tot nu le aplicăm. Mai bine am avea legi puține și mai puțin moderne care să se aplice sever de sus în jos și să facă o adevărată educație cetățenească. Asta ar fi prima treaptă a democrației adevărate.” Sunt doar câteva repere legislative simple, sigure, de bun-simț … dar cine să le vadă?!

Extrem de edificator este un fragment din impresiile culese de omul politic ardelean Alexandru Vaida-Voevod de pe prima scenă parlamentară a României Mari: „La București, am dat de un haos, care era temelia însăși a vieții publice. Ne simțeam ca într-o casă de nebuni. Autohtonii găsesc că totul e firesc și bine. (…) Deputații din noile provincii nu înțelegeau nimic. Erau buimăciți în mijlocul acestor stări, pentru ei cu totul noi și inexplicabile. Eram aproape singurul care îmi puteam da seama întrucâtva de miile de mașinațiuni politicianiste.” (Memorii). Din păcate, la fel stă situația și în zilele noastre.

În final, ca un corolar: nu merită să stăm în fața lor cu „mâna-ntinsă”, ca un lan de floarea soarelui ce se răsucește după astrul suprem, ori să le sorbim cu nesaț cuvintele fățarnice prin care spun că trebuie să ni se „dea”, când sunt în opoziție, și să ni se „ia” din ce anterior s-a acordat, după ce ajung la putere. Prin urmare, haideți să le închidem „în nas” televizorul și să le întoarcem spatele, precum face și mașina din imagine orașului din care a evadat.