Culegători de amintiri

Poate ne-au fost chiar rude ori numai amici, colegi, vecini, cunoștințe, și totuși, mulți dintre ei nu au depășit stadiul de simpli străini, căci n-am ajuns să-i cunoaștem îndeajuns de bine. Dintr-o culpă comună, nu prea am aflat, de pildă, ce opțiuni culinare, preferințe muzicale ori gusturi vestimentare aveau toți cei întâlniți pe cale, care le erau opiniile, năzuințele, speranțele, neliniștile sau prioritățile existențiale ori pasiunile ce îi înflăcărau, ce flori dăruiau, ce cărți citeau, și dacă citeau, ce culoare îi reprezentau… Abia când te uiți peste umăr realizezi că numai prietenia temeinică și trainică, regăsită masiv și în fundamentul iubirii, reprezintă cheia de la poarta cunoașterii celuilalt.

Cam la fel stau lucrurile și cu puieții de arbuști, pe care îi cumpărăm „de te miri de unde” sau îi „căpătam” de la unii și de la alții, și pe care îi plantăm în curtea casei noastre. Ne sunt alături de ani de zile, ne bucurăm de florile lor, fără să știm cum se numesc, ce necesități au și din ce țară au plecat în lumea largă, trecând dintr-o curte în alta.

Așa este și cu miniaturalul copac ce înflorește bogat primăvara devreme: Gutuiul japonez (Chaenomeles Japonica).
Tot din Japonia este originară și Dracila (Berberis Thunbergii).
Acestei plante relativ comune i se spune Strugurele de Oregon (Mahonia Aquifolium) și provine din America de Nord.
Iasomia (Jasminum Officinale) a cucerit întreaga lume plecând din Nepal și Caucaz.
În China își are locul de obârșie Glicina (Wisteria Chinesis).
Și tot în China își are leagănul un arbust târâtor de excepție, veșnic verde, cu mii de flori albe intens parfumate și fructe roșii ce rămân pe ramuri pe întreg întinsul iernii: Cotoneaster Dammeri.

Parfumul acestor minuni de flori nu îl putem reda. Imaginile le putem imortaliza prin fotografiere și filmare. Întrucâtva, fiindcă uneori nuanțele unei capturi fotografice nu corespund întocmai cu originalul luat în colimator, iar alteori întâmpinăm dificultăți serioase în a reda ropotul de ploaie însoțit de soare, nemărginirea mării, trufia muntelui, larma lumii, lumina lunii… Beneficiul pe care ni-l oferă aceste înregistrări la care recurgem, în încercarea de a opri timpul în loc, constă în aceea că le putem facil „răsfoi” pentru a ne putea reîntoarce, cu gândul, pe tărâmuri deosebite; pentru a revedea chipuri dragi, de mult dispărute; pentru a retrăi clipe încărcate de simțire și pentru a ne reîntâlni cu „noi, cei de altădată”.

Suntem niște culegători sârguincioși de amintiri: despre lucruri, despre locuri, despre sine, despre semeni, despre experiențe, despre emoții… Nu conștientizăm însă că, odată cu trecerea timpului, jarul se preschimbă în cenușă, iar amintirile devin lacunare și lapidare, fie pentru că n-am mai umblat de ceva vreme în „sertar”, fie pentru că au venit între timp altele, mai de anvergură ori mult mai importante și mai intense, eclipsându-le pe cele dinainte.

Citisem pe undeva că omul are sufletul tânăr cât timp visele cântăresc mai mult decât amintirile, cele două valori fiind și singurele vehicule ale timpului, căci prin mijlocirea amintirilor ne întoarcem înapoi, iar pe aripile viselor zburăm înspre înainte. Vital este și altceva: să facem pace cu trecutul și să privim cu optimism viitorul.

Și pentru încântarea nărilor se poate păstra câte un „suvenir” recoltat peste an. Nu depozitat pe peliculă și nu în cazul mirosului de glie reavănă, de lemn putred, de fânețe cu flori de câmp proaspăt cosite… Ca și parfumul „pestriț” al primăverii, astfel de miresme nu pot fi puse la păstrat, în cămară, pentru a ne putea bucura de ele oricând. Totuși, prin deshidratare, unele fructe își amplifică aromele. Și plantele medicinale își potențează parfumurile prin uscare și când deschidem recipientul etanș în care sunt încuiate reușesc să readucă imediat în încăpere farmecul verii ce a trecut. Am aflat, de curând, că există și stații de captare a aerului curat de munte, încărcat cu aerosoli, aceste butelii fiind la mare căutare în marile metropole ale lumii: aglomerate și poluate.

Ceea ce nu putem pune nicicum „pe iarnă” sunt senzațiile precum vântul fluturând în plete pe al munților creste, talpa desculță ce calcă iarba înțesată de rouă, alergatul în ploaie, lacrima ce se prelinge pe obraz, atingerile trupești pe care le implică un tangou, strângerea la piept a unui prunc nou-născut… Nici dorul și nici sentimentele ce se succed nu pot fi prinse cu acul în „insectar” pentru a le putea rememora. De fapt, nu prea pot fi cuprinse nici în cuvinte. Rămân doar infim, în inimile noastre.

Totul se petrece ca într-o carieră. Pe banda rulantă a vieții, vin de tot felul. Le încasăm, le însemnăm, le concasăm… și le lăsăm să cadă împinse de cele ce urmează. Pe jos zac grămezi întregi, la unele fără a mai scotoci vreodată, cu urme de pași, cu ecouri, cu petale și alte „firimituri” cu iz de cufăr, de clopot, de candelă, de comoară…

Dacă stăm veșnic de veghe ne dăruim șansa de a identifica multe momente mărunte apte să nască amintiri mărețe, de neuitat, așa cum un arbust aparent banal poate schimba decisiv înfățișarea unui decor.