Orice casă părăsită, îmi stârneşte un sentiment de milă, şi mă înduioşează până la lacrimi, dacă e prăbuşită. Astfel de case, rămase în paragină, sunt proba vie a unei nepăsări prelungite, dovada unei delăsări imputabile, proprietarii nefiind preocupați, ca niște buni gospodari, să le păstreze, măcar în stadiul în care le-au primit, pentru a le da mai departe, oneros sau chiar gratuit, unor oameni mai diligenți.
Același sentiment îl încerc, și în raport de CFR-ul de altădată, de Căile Ferate Române, cum frumos erau intitulate. Atitudinea de indiferență (să nu spun incompetență), adoptată de guvernanți constituie, în opinia mea, un act evident de injustețe, comis din prostie, față de un sector economic de importanță capitală.
În urmă cu 30 de ani (știu foarte bine acest lucru, fiind fiu de ceferist), staţia feroviară din Ilva-Mică, ca nod principal de cale ferată, situat la hotar de regionale CFR, era de departe mândria judeţului în această materie, având în portofoliu : o gară veche, de peste un secol, atent îngrijită; o gară nouă, modernă, cu sală de aşteptare spaţioasă; peste șapte căi de rulare; o revizie importantă de vagoane (orice garnitură era atent verificată); un depou mare de locomotive (aici se petrecea schimbul de „cai” putere); un dormitor confortabil pentru conductorii de tren (ei deserveau trenurile distinct, pe fiecare regională); o secţie specializată în întreţinerea infrastructurii; dar şi un post de poliţie CFR, un cabinet medical şi un magazin alimentar, toate situate în incinta staţiei feroviare.
Era o gară plină de trenuri și călători (deservea Staţiunea Sângeorz-Băi), o gară vie (poate chiar vioaie şi veselă), cu impiegaţi, casieri, mecanici de locomotivă, manevranţi, lăcătuşi de revizie, revizori de cale, toți preocupaţi de misiunea importantă încredinţată şi îmbrăcaţi în uniforme curate, cu petliţe distinct colorate, cusute pe guler şi caschetă, respectiv roşu, verde, albastru şi maro, în raport de unitatea din care făceau parte.
Am trecut nu demult pe acolo. Clădirea veche, aflată într-un echilibru vertical precar, are cu certitudine zilele numărate. Gara nouă e aproape pustie, căci trenurile de marfă sunt pe cale de dispariţie, iar cele de călători au adesea în compunere o locomotivă şi un vagon. Nici depoul şi nici revizia de vagoane nu mai fiinţează, nici celelalte structuri speciale amintite nu mai sunt, iar manevră nu se mai face, căci linia secundară spre Rodna-Veche a fost dezafectată.
Prin urmare, în gara din Ilva-Mică, locomotivele nu se mai schimbă (nici nu mai sunt conduse de un mecanic şi un ajutor, considerându-se mai nou, că e suficient un om), vagoanele nici ele nu se mai verifică (deşi gradul de uzură fizică şi morală este vădit), iar terasamentele arareori mai sunt temeinic refăcute (motiv pentru care sunt instituite lungi şi repetate porţiuni cu reduceri substanţiale a vitezei de rulare). Pentru o completă imagine a unei asemenea stări de lucruri, ce denotă că „roţile se-nvârt şi dacă nu le ungi” ( în stilul „vezi că se poate şi aşa”), merită menţionat şi faptul că, de câțiva ani, pe ruta Ilva Mică –Vatra Dornei (o realizare feroviară remarcabilă), tunelurile şi viaductele nu mai sunt sub pază civilă (cu atât mai puţin militară, cum era odinioară).
O astfel de situaţie grea, generalizată, îmi aduce aminte de o glumă, pusă nemeritat pe seama unui revizor de vagoane care, cu prilejul ieşirii la pensie, a vrut să afle de la șeful său, de ce a bătut cu ciocanul în roţile vagoanelor, o viaţă-ntreagă. Aşa şi eu, mă-ntreb retoric (și ironic) : de ce doar comuniştii au acordat atenţie acestui sector economic, pentru ca ulterior, după revoluţie, odată cu instalarea la conducerea CFR-ului a unor diletanţi, desemnați pe criterii politice, compania naţională să fie dezmembrată în societăţi, lăsate de izbelişte, în voia întâmplării.
Dacă oriunde-n lume, transporturile feroviare sunt considerate esenţiale (un exemplu elocvent fiind investiţiile efectuate în trenurile de mare viteză, inclusiv prin accesarea de fonduri europene), noi am optat aproape exclusiv, pentru un transport rutier infernal, extrem de poluant, dar care s-a dovedit a fi foarte profitabil „marilor transportatori rutieri” (și consumatori de motorină), netaxaţi adecvat pentru imensele noxe emise şi drumuri frământate, până la fragilizare.
Trăiesc cu speranţa că la un moment dat, un „cineva”, cu viziune, va repune transporturile feroviare nu doar pe linia de plutire, ci acolo unde merită să fie : în frunte, cum au fost altădată. Trendul rutier, înspre tărâmul electric se duce, acolo unde transportul feroviar era deja, de multe decenii. E necesar un singur lucru : ca protecţia mediului să fie considerată mai importantă decât profitul.
Sunt realist, și știu că revenirea la situația anterioară, va presupune parcurgerea unui drum anevoios (nu prea mai avem o producţie autohtonă de vagoane, locomotive ori şine de cale ferată, iar pe de altă parte, nici corpul profesional de elită nu mai există), dar printr-un efort susţinut, nimic nu este imposibil, mai ales că, în anii care vor urma, Uniunea Europeană va fi nevoită să reglementeze precis şi foarte dur, sursele principale de poluare, căutând cele mai optime soluții pentru eliminarea lor.