Proiectul de normare a muncii judecătorului, a fost elementul care a oferit, o vreme, un orizont optimist. A fost îndelung pregătit, demarat cu dificultate, derulat cu poticniri, pentru ca în final să fie abandonat voit, sau doar amânat tacit. Un lucru este cert: a rămas în nelucrare (din neştiinţă ori neputinţă), fără a fi finalizat, spre folosul magistraţilor.
Importanţa acestei încercări, de natură organizatorică, constă în aceea că, un atare program informatic, ar fi conferit o imagine corectă şi completă a volumului de activitate desfăşurat de fiecare instanţă şi de fiecare judecător, ar fi pus presiune pe decidenții politici (în vederea reajustării schemelor de personal, în raport de realitatea judiciară românească) și ar fi asigurat, prin simpla stabilire a unui prag de punctaj maxim, instaurarea unui climat de echitate şi egalitate în sistemul judiciar, fără a mai avea importanță în ce colţ de țară activezi şi pe ce treaptă a carierei te afli, la un moment dat.
Din păcate, din acest deziderat, nu a rămas decât ecourile punerii lui în practică, asemenea unei dâre de curcubeu. Chiar dacă nu se recunoște oficial acest lucru, e iarăși ca-nainte, când nu conta faptul că schema de personal era insuficientă și, mai mereu, incomplet ocupată, dar se pretindea imperativ magistraților să înfăptuiască o justiție perfectă, fără cusur, sub sancțiunea angajării răspunderii penale, disciplinare și materiale.