La debut, din mii de piepturi înspăimântate s-a cerut în piețe pace…, iar în punctele de trecere ale frontierelor au fost dăruite pachete de primă necesitate semenilor împinși pe drumul lung și greu al exilului. Încetul cu încetul însă, pe măsură ce lumea s-a obișnuit, gradul de empatie s-a diminuat semnificativ. Sufletele s-au anesteziat treptat cu speranța că războiul va rămâne cantonat dincolo de hotare. Traiul cotidian s-a reluat în formatul generat de furnica care caută și cară-ntr-una, în timp ce ticăloșii s-au dedat la mizerabile fărădelegi pe seama oropsiților sorții, solicitând bani de chirie de la stat pentru refugiații ce au plecat demult din țară. Și uite așa, chiar și din piatră seacă – și din necazul altuia – vrea omul să tragă un folos cât de mic și, pe deasupra, cu toate se învață infamul…, abia după decantarea vremurilor întrebându-se retoric cum de nu a luat în seamă semnele prevestitoare de rău, cum de a putut înfăptui sau îndura, după caz, grozăviile izvorâte dintr-o evidentă neiubire de aproapele său.
În presă, la un moment dat, a fost publicat un mesaj emoționant transmis de către un soldat mamei lui și, deopotrivă, tuturor mamelor a căror fii luptă pe front: „Bună, mama! Am mâncat, m-am îmbrăcat gros, mi-am pus căciulă și merg la plimbare. Să nu-ți faci griji. Sunt cu prietenii mei. O să fim cuminți. De fapt, mesajul ăsta nu e doar pentru mama mea, ci pentru toate mamele noastre, care ne iubesc, ne așteaptă și își fac griji pentru noi. (…) Așteptați-ne, o să ne întoarcem toți și-o să ne certați din nou, o să ne arătați ce greșim și-o să ne faceți ceva bun de mâncare. Ne vedem acasă.”
Acest mesaj mi-a readus în atenție întâmplarea uimitoare, neobișnuită petrecută de Crăciunul anului 1914, când pe frontul din Flandra (Belgia) și în special în zona Ypres s-a realizat o încetare neoficială a focului. Era în seara de Ajun când, ca la o comandă coborâtă din cer, tunurile și mitralierele au tăcut rușinate, plutind în întunericul morții doar colindele. De fapt, o singură colindă cântată în mai multe limbi și acompaniate de un cimpoi, de o muzicuță: Stile Nacht, Silent Night, Sainte Nuit… Sub vraja ce a învăluit pământul, germanii au așezat candele aprinse pe marginea tranșeelor și luminițe în doi-trei pui de brazi, iar câțiva soldați scoțieni și irlandezi mai îndrăzneți au ieșit la vedere și i-au salutat amical pe adversari. Acest gest a fost suficient ca ostașii din ambele tabere să părăsească spontan tranșeele și să fraternizeze pe câmpul nimănui, îndelung disputat și situat între fronturi: și-au dat mâinile, au băut din aceeași sticlă, au făcut schimb de mâncare, și-au oferit suveniruri (șepci, insigne, nasturi de uniformă…), au jucat cărți și un meci de fotbal, au organizat ceremonii religioase comune pentru înhumarea răposaților…
Punerea deoparte a armelor pentru a petrece împreună Crăciunul, în condițiile în care, și atunci ca și acum, înfrățirea cu inamicul era incriminată ca o gravă încălcare a regulamentelor militare, a reprezentat un fapt unicat, o minune minunată, una dintre cele mai importante lecții de umanitate (de dragoste, de demnitate…) pe care istoria ne-a oferit-o. Întâmplarea a impresionat lumea atât de mult încât a fost consemnată între coperțile mai multor cărți („Mica pace din Marele Război”, scrisă de Michael Jurgs e doar una dintre ele) și a făcut subiectul unor pelicule succesive de succes, filmul realizat în anul 2005: Joyeux Noel (Crăciun Fericit) fiind o coproducție cinematografică Franța-Germania-Marea Britanie-Belgia-România și ca o expresie pacifistă a unității europene. Astfel de cărți sau de filme (printre care și Colind de Crăciun, după romanul omonim a lui Charles Dickens) oferă sufletului șansa de a se limpezi (dacă e fluid) ori de a se lustrui (dacă e tare ca stânca) – după caz și circumstanțe -, de a se debarasa de zgură, pregătindu-l de sărbătoarea nașterii bucuriei de a trăi și de a ne mântui.
Din câte cunosc, nu știu ca în sângerosul secol trecut să fi avut loc vreo minune mai mare ca acest armistițiu ad-hoc. Și cât bine s-ar fi revărsat asupra bătrânului continent dacă dorința de pace și de prietenie a ostașilor obișnuiți, manifestată generos de întâiul Crăciun al primului război mondial, s-ar fi întins ca o pecingine pe toate fronturile deschise nesăbuit, din orgoliile fără de margini ale iluștrilor conducători. Câtă suferință ar fi fost curmată din start și câte vieți ar fi fost salvate în cei patru ani de conflagrație ce au urmat dacă s-ar fi rostit în cor: „Destul omor! Ajunge!”
