Din câte îmi amintesc, am mai făcut succint referire la acest incident, dar revin asupra lui – cu un rost anume – și arăt că, la un moment dat, am fost întrebat de către un apropiat dacă m-am apucat de scris din monotonie și dacă câștig ceva din această activitate. I-am destăinuit că nu din plictiseală am pornit pe acest drum, în condițiile în care am atâtea de recuperat și, oricum, o parte dintre lucrurile de făcut vor fi reportate pe tura viitoare, iar referitor la eventualul folos material i-am explicat că pe internet venitul este indisolubil legat de anunțuri și reclame, în timp ce eu, dimpotrivă, plătesc pentru a păstra curată pagina de Web. Și cum neîncrederea încă i se citea pe chip, am adăugat că am decis să-mi fac cunoscute părerile și preocupările fără a urmări să obțin ceva ori pentru a ieși neapărat în față. Nu…, ce am știut și am putut, în plan personal și profesional, am dovedit, iar apogeul l-am lăsat deja în urmă. Și nici dintr-un simplu exercițiu al scrisului deși mereu am motivat hotărârile pe care le-am pronunțat și care zac acum zăvorâte prin sute și sute de sertare, fișete și fișiere. Nu, în nici un caz, ci din dorința sinceră de a dărui câte un prilej potrivit pentru un început de revelație, pentru un capăt de întrebare sau o frântură de răspuns; de a împărtăși impresii de călătorie prin cotidian; de a disemina idealuri și credințe, asemeni sectanților ce ies pe străzi și împart pliante, căci mi se pare injust și egoist să citesc o carte și să păstrez doar pentru mine cuvintele care înalță, încălzesc și luminează; să ajung (de regulă, să urc) în locuri minunate și să nu le arăt și altora; să nu readuc, măcar pentru o clipă, în atenția publică, o personalitate locală vrednică de respect, ori chiar de veșnică recunoștință…, iar satisfacția pe care o resimt, mai ales pe palierul ultimei situații expuse, este cu deasupra de măsură.
Un astfel de sentiment, de împlinire, de mulțumire mă încearcă și astăzi când consemnez câteva cuvinte, cu speranța că vor fi îndestulător de edificatoare, pe marginea vieții unui gazetar, poet, prozator, traducător, eseist și diplomat de carieră: Francisc Păcurariu. Recunosc că nu am știut nimic despre domnia sa până în luna noiembrie a anului curent când, în revista „Magazin istoric”, a apărut un articol (publicat în foileton) din care am luat cunoștință despre implicarea sa în „dezghețarea” relațiilor cu Iugoslavia lui Iosif Broz-Tito, în gestionarea complicatelor relații cu Ungaria în răstimpul evenimentelor revoluționare din anul 1956 și, implicit, cu Uniunea Sovietică, în vederea retragerii armatelor staționate în România.
„Diplomatul și scriitorul Francisc Păcurariu este cunoscut mai mult ca romancier. Totuși, prin eseuri, prin publicistică, s-a afirmat ca o conștiință a vremii sale: una lucidă, nicidecum constrânsă de rigorile poziției sale diplomatice. Din contră: ca și în cazul altor scriitori trecuți prin diplomație, exigențele meseriei l-au cizelat, i-au rafinat raportarea la vremurile pe care le-a trăit.” – Magazin istoric, 11/2022
Francisc Păcurariu s-a născut în localitatea Teaca (jud. Bistrița-Năsăud), în prima zi a anului 1920, în familia lui Efrim Păcurariu și Maria Szabo, urmând cursurile primare în comuna natală, iar mai apoi Liceul „G. Barițiu” din Cluj (1932-1940) și Facultatea de Medicină (1940-1944) din același centru universitar transilvănean. Destinul l-a deturnat însă de la profesia de medic, Francisc Păcurariu practicând gazetăria la nivel de excelență pe tot parcursul studiilor superioare, fiind redactor la publicațiile „Tribuna Ardealului” (Cluj), „Înfrățirea” (Târgu-Mureș) și „Lupta Ardealului” (Cluj), iar după război i-a fost hărăzit să urmeze o apreciată carieră diplomatică, în paralel cu cea universitară, având calitatea de conferențiar la Institutul de Relații Internaționale din București, municipiu în care s-a stabilit și unde a și decedat la data de 13.03.1998. În domeniul diplomatic a îndeplinit funcțiile de consilier la Legația Română din Budapesta și la Ambasada României din Belgrad, respectiv din Roma; de trimis extraordinar și ministru plenipotențiar al României în Argentina și Uruguay; de ambasador al României la Atena și Nicosia; de director adjunct, iar mai apoi de director al Direcției pentru Cultură și Presă din cadrul Ministerului Afacerilor Externe; de secretar al Comisiei Naționale Române pentru UNESCO…
Și pe tărâm literar a desfășurat o ferventă și prodigioasă activitate, Francisc Păcurariu fiind un traducător neobosit și un poet prolific, publicând mai multe volume de poezii: Psalmii neliniștii (1942), Lauda singurătății (1944), Priveliștile lumii (1967), Ochean simplu (1972), Răzvrătirea desenatorului de cercuri (1974), Solstițiu de iarnă (1977), întreaga creație poetică fiind reunită în volumul „Omul bântuit de cuvinte” (1980), remarcându-se totodată și ca romancier: Furtună sub Detunata (1957), Labirintul (1974), Ultima călătorie a lui Ulise (1976), Timpul și furtunile (1978), Tatuajele nu se lasă la garderobă (1982), Geneza (1983), Întâlnirea (1989), pe care am să le prezint cu o altă ocazie.
Nu suportă nici o minimă comparație acest domn rasat cu neaveniții care, odată scuturați de diplomele și titlurile cu care s-au înveșmântat peste noapte, rămân în fundul gol al ignoranței și incompetenței. Și e și mai incalificabil că tocmai acești politruci și ariviști electorali, ce se cred fără egal și de neînlocuit (deși n-au nici o profesie; n-au dat vreodată un examen, oricât de sumar, de înaintare în grad profesional; nu au semnat niciodată într-o condică de prezență și nu au lucrat măcar o săptămână la un program de opt ore), țin morțiș să troneze în fruntea grilei de salarizare, în detrimentul celor care sunt diplomați de carieră, magistrați de carieră, cadre didactice de carieră, funcționari publici de carieră… Mă rezum la atât, suntem în Postul Crăciunului, dar după… (dacă Domnul „mă-nzilește”, cum obișnuia să zică bunicul) voi revela răul pe care l-au pricinuit acestei țări în ultimele trei decenii, vărsând asupra lor și sugestivele înjurături și blesteme proprii acestui popor, îndelung răbdător.