Constituţia României consacră un set de principii menite să asigure o cumpănă dreaptă între puterile statului.
Dar echilibrul presupune independenţă (nu interdependenţă), inclusiv financiară. Cât timp bugetul instanţelor de judecată este gestionat autoritar şi croit subdimensionat de către Ministerul Justiției, nu se poate vorbi de o autonomie efectivă. Paradoxal, unităţile de parchet (deși își exercită activitatea sub autoritatea ministrului justiției) au bugete distincte, iar procurorului general i-a fost conferită calitatea de ordonator principal de credite. Ca atare, au fost momente în care procurorii au primit de îndată lefurile sporite, dar judecătorii au fost refuzați de Ministerul Justiției, nevoiți să-și câștige drepturile salariale în instanță și să aștepte apoi trecerea anilor, plățile restante fiind eșalonate de executiv pe timp de 5 ani.
Echilibrul presupune şi respect reciproc. Consider că e normal ca judecătorii să-şi exprime opiniile pe marginea modificărilor legislative, chiar dacă nu li s-a cerut părerea anterior legiferării, deşi era firesc să se întâmple acest lucru, dar nu pe scările instanței, ci într-un cadru decent și pe căile de comunicare oficială. Într-adevăr, magistrații lucrează cu „materialul clientului”, dar un legiuitor înțelept ar putea lăsa deoparte orgoliul și ar putea culege periodic părerile celor care aplică legea, pentru a face corespunzătoare corecții actelor normative în vigoare. În același sens, e la fel de injust, să permiți unui act normativ prost conceput (de pildă legile succesiv adoptate în materia taxelor de poluare auto) să genereze un val uriaş de procese, la finele cărora dreptatea să fie înclinată definitiv în favoarea cetăţenilor plătitori de biruri (confirmată la CJUE), dar cu toate acestea, tu „parlament şi guvern” să lași acest balast judiciar în sarcina instanţelor judecătoreşti, deşi pe cale administrativă se puteau restitui, în tot şi imediat, toate taxele încasate.
Pe de altă parte, justiția n-are cum să fie adorată și admirată, ci doar respectată. Nici la capitolul încredere n-are cum să stea foarte sus în clasament. În aproape orice proces civil, numai o parte câștigă, iar perdantul nu va putea înțelege că legea nu a fost de partea lui, fiind convins că judecătorul nu a fost perspicace sau chiar vândut celuilalt. În materie penală, e și mai evident: chiar dacă își recunoaște vinovăția, condamnatul nu va accepta spășit pedeapsa ce i-a fost aplicată, apreciind-o ca prea aspră.
Inițial, instanțele de judecată și unitățile de parchet au fost lăsate în pace, împinse chiar într-un con de umbră. Se mai vehicula arareori câte o știre de genul: „a intrat la închisoare un om care a furat un ou”, dar fără a se spune că legea îl împiedica pe judecător să aplice unui condamnat recidivist o pedeapsă cu suspendarea executării sau o sancțiune cu caracter administrativ, indiferent de valoarea bunului sustras.
Când justiția a dobândit independență efectivă și lupta anticorupție a atins cote alarmante, ea a fost public declarată câmp tactic, iar instituțiile judiciare atrase într-un perfid și pasional „joc de societate”. Justiția a devenit obiect de propagandă electorală și subiect de referendum. Nu spre binele ei, ci pentru deprecierea și decredibilizarea acesteia. Totul se rezumă la un act de răzbunare pentru „obrăznicia” justiției de a se atinge de „sfânta mită cuvenită” celor „putrezi” de bogați sau de putere.
S-a tot vorbit apoi de abuzuri și achitări, dar fără a se spune și faptul că deși s-a dovedit comiterea infracțiunii (și nu e ușor să probezi o faptă a celor nărăviți în fărădelegi și și dedați la banul public), pe unele aspecte de natură procedurală, au fost făcuți scăpați, ca să o poată lua de la capăt. Acum sunt invocate protocoalele încheiate cu Serviciul Român de Informații, aflat în supravegherea Parlamentului. Documentele au fost încheiate dintr-un exces de zel, datorat „patimii secretomaniei” (căci la noi toate informațiile sunt clasificate), dar nu doar cu instituțiile judiciare (și în nici un caz din inițiativa justiției), ci cu toate structurile statului, inclusiv din sfera legislativului și executivului. Cu toate acestea, spre bucuria infractorilor dovediți, protocoalele vor fi un prilej potrivit pentru „gulerele albe” de a fi exonerați de răspundere penală, chiar dacă judecătorii și procurorii habar n-au avut de existența și conținutul protocoalelor.
Fiindu-i administrată zilnic justiției doza de denigrare, ea a devenit inamicul public numărul unu și cauza tuturor relelor și belelor abătute asupra țării, iar magistrații niște oameni „neoameni”, lacomi și nemiloși.
Zeița Justiției a fost aruncată în arena publică. Mai întâi au vrut să-i smulgă eșarfa de la ochi și să-i smulgă din brațe balanța. Imparțialitatea e deranjantă iar o justiție puternică e periculoasă. Apoi, prin schimbările aduse la statutul magistraților și la codurile de procedură au intenționat înlocuirea spadei ce sancționează, cu o sabie de lemn, inofensivă. Acum i se smulg veșmintele și este arătată cu degetul, ca o femeie stricată. Dacă i se pune și călușul în gură după ce a fost legată la stâlpul infamiei, vom fi iarăși unde am fost, în urmă cu două-trei decenii, când un om corect și cinstit, adică un „neînvârtit”, era etichetat ca fraier și neadaptat.
Când justiția e supusă, timorată sau slabă (n-are pârghii eficiente de acțiune), hoția e stăpână.