Se spune că, după abolirea sclaviei, negrii au mai rămas o vreme pe lângă ograda albului, neştiind nici încotro să o ia şi nici ce să facă cu libertatea, pentru a putea supravieţui. Şi noi am procedat la fel, după revoluţia din anul 1989. După căderea comunismului am luat-o cătinel pe calea capitalismului. Nu ştiam ce urmează. Nu ştiam ce presupune. Ne era teamă de necunoscutul ce ne aştepta în faţă, ca de o noapte neagră. Înaintam încet, scrâşneam din dinţi, trăgeam câte o sudalmă şi adesea aruncam nostalgici, câte o privire-napoi. Nici nu ştiam sigur ce vrem : o ţară ca afară sau un socialism cu faţă umană. De aceea, perioada ce a urmat anului de graţie 1989 a fost presărată de lălăieli, îndoieli, opinteli, şovăieli, văicăreli …
Pentru cei preumblaţi peste hotare (nu mai zic de cei care au lucrat în comerţul exterior), lucrurile erau limpezi. Au furat startul şi s-au pus hotărât pe treabă. Mimetismul social a funcţionat aşa că, la scurt timp, şi alţii (mai curajoşi sau cu ceva bani puși deoparte) s-au dezmeticit şi au purces la punerea temeliei unei afaceri. Mare parte din capitalul iniţial s-a născut din importuri, contribuţia decisivă revenind bişniţei şi contrabandei. Abia apoi, a început „chiolhanul” pe averea statului. Poporul era îndoctrinat cu false lozinci, fluturate de aleşii neamului, şi încredinţat solemn că „nu ne vindem ţara capitaliştilor”. Ce bine ar fi fost dacă am fi dat toată avuţia naţională, imediat şi în mod gratuit, marilor concerne economice, cu o singură condiţie : de a o păstra în fiinţă şi de o adapta la economia de piaţă. Politicienii s-au ţinut de cuvânt. Nu au dat-o străinilor, dar au lăsat dinadins o haită băştinaşă de hiene să se năpustească asupra întreprinderilor, magazinelor, unităţilor hoteliere, după ce în prealabil le-au devalizat și falimentat, fiecare smulgând ce şi cât a putut cuprinde, dând în schimb cel mult sume derizorii şi promisiuni deşarte, neonorate.
În tot acest răstimp am sperat că etapa sălbatică a capitalismului (inerentă şi explicabilă întrucâtva) se va încheia în cel mult trei decenii, iar raporturile dintre patron şi proletar se vor aşeza pe temelia cointeresului de bună-credinţă şi a respectului reciproc. În zadar am aşteptat. Capitalistul e tot la fel de lacom şi de radical. Înţeleg că pentru administratorul unei societăţi fiecare rebut şi fiecare chiul de un minut înseamnă o pierdere, că vor profit mare și cheltuieli mici, dar proporţiile de bun simţ trebuie neapărat păstrate. Nu pot pricepe cum unora dintre „patroni” nu le pasă de sănătatea consumatorului (în goana după câștig sunt în stare să întrebuinţeze materie primă îndoielnică calitativ, să nu spun altfel), de mediul înconjurător (când e vorba de un pumn de arginţi, poluarea nu mai contează) şi de bunăstarea angajaţilor (majoritatea fiind ţinuţi la pragul salariului minim pe economie).
Singura soluţie ar fi majorarea salariului minim pe economie la un prag valoric care să asigure mijloacele decente de subzistenţă. O asemenea măsură ar fi urmată de o relativă comprimare a economiei şi de disponibilizări de angajaţi, firmele mici ori aflate la început de drum putând însă primi subvenţii de la stat pentru a depăși impasul. Pentru asigurarea unui venit rezonabil muncitorului din mediul privat și pentru ca românii din străinătate să fie tentaţi să se întoarcă acasă este absolut necesară o sporire semnificativă a salariului minim, pe palierul căruia sunt ţinuţi mare parte dintre muncitori, chiar şi de oamenii de afaceri ce deţin imperii economice şi averi personale colosale, de zeci și sute de milioane de euro.
Apelându-se la această soluție simplă, în România ultimilor ani s-a reușit formarea și păstrarea unor echipe stabile de meşteri pricepuţi în construcții, şcoliţi la locurile de muncă avute iniţial în Grecia, Italia şi Spania. Românul de rând, chibzuit şi aşezat la casa lui, dacă primeşte un salariu de 1000 euro lunar va opta să rămână acasă, cu familia, cât timp nici dincolo nu rămâne cu mai mult în mână la sfârşit de lună. Din păcate, în momentul de faţă, repatrierea românilor s-a stopat din nou, „patronii” recurgând la importul asiatic de muncitori. Dacă o fi bine sau o fi rău, vom trăi și vom vedea. Cert este un singur lucru: depopularea României este masivă și ireversibilă. Și nimeni nu face nimic concret în acest sens.