La ce asalt politic și mediatic a fost supusă justiția în ultimii ani, la cât a fost de ponegrită și terfelită în piața publică, a încerca acum să aperi pe „cei mai neiubiți dintre pământeni” echivalează cu o îndrăzneală de neiertat, cu o nepermisă impietate lipsită de orice cauză de impunitate.
Și totuși, îmi iau inima-n dinți, calc cu dreptul și spun că, la drept vorbind, nu știu dacă, deliberat și premeditat ori doar din pură prostie, „mărețul sfat al înțelepților” a legiferat, la un moment dat, ca în cazul magistraților pensia să fie mai mare decât salariul. Drept care, la cât de des e invocată această împrejurare tocmai de către purtătorii de cuvânt ai creatorului, înclin uneori să cred că avem de-a face cu un posibil plan prestabilit de denigrare a magistraților ce dau coșmaruri prin darea în vileag a corupției la care „domnii” se dedau. Și când pun pe tapet o eventuală intenție premeditată mă gândesc la faptul că din senin, din seninul nopții minții, a fost acordat acest drept-nedrept, născător de inechitate în sistem, fără ca el să fie vreodată solicitat, dar care a fost statornicit și păstrat poate în ființă și pentru a putea face vâlvă în chip obsesiv de vădita anomalie, pentru a genera o falie între magistrații pensionari și cei aflați în activitate, pentru a crea cadrul propice decuplării pensiei de salariul aflat în plată…
Din dorința (nemărturisită!) de a-i vedea pe magistrați „căzuți din drepturi” (dar nu și din obligații), se încearcă și îndepărtarea lor din fruntea grilei de salarizare, așa cum s-a procedat și în ultima lege de salarizare unitară – cea a cărei eșalonare a fost discreționar aplicată – și în care s-a acordat prioritate de imediată înaintare medicilor, deși acest corp profesional este unul mai degrabă liberal – în raport cu statutul restrictiv al judecătorilor, procurorilor, polițiștilor, militarilor și a altor categorii de funcționari publici -, având posibilitatea legală de a-și desfășura simultan activitatea și la stat și în privat. Și dați-mi voie să nu fiu ferm convins că li s-a dat întâietate doar din respect și prețuire sinceră. Pe de altă parte, se impune a fi reamintit că nu magistrații români au ales să fie „speciali” (cuvânt semănat de politruci), să aibă atașat un statut grevat de nenumărate îndatoriri, interdicții și incompatibilități, fiind multe alte țări civilizate în care magistrații sunt oameni obișnuiți: au dreptul de a avea afaceri, de a oferi consultanță juridică și de a face politică; au dreptul de a-și lua concediu medical – la noi n-ai cum fiindcă termenele de judecată, cu citarea părților, au fost fixate cu mult înainte și presupune implicit să intre un coleg și cu ședința ta supraîncărcată și cu ședința lui la fel de împovărată, așa că mort-copt e nevoit să zică prezent; tot dincolo de hotare magistrații au șansa de a lucra cu legi clare și stabile; nu-și pierd timpul cu orice diferend mărunt căci medierea funcționează efectiv; intră în sală cu cel mult 10 dosare pe ședința de judecată, iar schema de personal a instanței este ajustată periodic la volumul de dosare…
Pe drept cuvânt, nu mi-e limpede și drept ca-n palmă nici de ce, chiar și după trei decenii de la înființare, Institutul Național de Magistratură are și astăzi o capacitate subdimensionată de școlarizare, sistemul judiciar fiind nevoit, pentru a subzista, să recurgă la recrutările directe din rândurile avocaților, jurisconsulților, polițiștilor…, cu cinci ani vechime în muncă de specialitate juridică. Deși recunosc că, și în momentul de față (chiar dacă am întâlnit cazuri ce mi-au zdruncinat obiecțiunile) am rezerve la ideea de a așeza un polițist direct în scaunul de judecător definitiv (fără un stagiu de pregătire prealabilă) și de a-l împovăra cu liste de ședințe săptămânale ce conțin zeci de succesiuni succesive, grănițuiri cu petite de revendicare și alte cauze civile complicate, ce-i drept e drept, fără ajutorul „asimilaților” sistemul judiciar ar fi intrat de mult timp în colaps, mai ales instanțele mici și îndepărtate unde aceștia sunt obligați să rămână, legați de glie, timp de trei ani încheiați, la intrarea în profesia de magistrat. A face însă tevatură de necesitatea înlăturării imediate a vechimii asociate tocmai tu, făuritor de legi proaste, de parcă abia acum te-ai trezit după o lungă letargie și ai ieșit somnoros de sub o piatră, când ani în șir ai permis un vădit abuz de drept, echivalează cu un caz clasic de ipocrizie, de invocare a propriei culpe. Și cum poți eticheta un atare comportament cameleonic când de atâta amar de vreme și intrigând, de fiecare dată, magistrații de carieră și chiar opinia publică, ai închis ochii ori de câte ori unii avocați cu douăzeci și ceva de ani vechime au ales să intre în magistratură unde au rămas trei-patru ani (sau chiar mai puțin) după care au ieșit din sistem cu pensie de judecător și s-au întors în barou. Spun cârcotașii că în legislativ și în executiv sunt mulți avocați și că așa s-a dorit dinadins. Și totuși, raportat la cât de aiurea se lucrează, în vârful țării, cu jumătăți de măsură, cu improvizații, cu „ștersături și adăugiri” legislative, am serioase îndoieli că este pe acolo cineva capabil de adoptarea unei strategii coerente și pe termen lung chiar dacă s-ar lăsa călăuzit de interese tulburi, de rea-credință, de răzbunare…
Revenind la vehiculata vechime asimilată și care acum se vrea, în tot și de îndată, înlăturată, țin să menționez că n-ai cum, ca un despot, să muți macazul arbitrar, abuziv și în chip intempestiv; să iei în considerare, la intrarea în magistratură, vechimea de cinci ani în avocatură (condiție sine qua non pentru participarea la examen) și după, să statuezi că nu se mai pune, cățărându-te astfel pe o culme a absurdului legislativ; să-i asiguri pe candidați că vechimea în avocatură este asimilată vechimii în magistratură și în prag de pensie să-i informezi că ai schimbat modificarea în timpul „jocului” (pe parcursul exercitării funcției) și că trebuie să lucreze minim 25 de ani ca să poată primi pensie de serviciu și, totodată, să rămână în profesie până la șaizeci și ceva de ani, iar dacă nu le convine pot pleca…, și cred că o vor face, dacă prevederea se păstrează, cu intentarea unor acțiuni în daune pentru că oamenii aceștia și-au închis cabinetul de avocatură, și-au pierdut clientela…, când au optat pentru magistratură. Într-o asemenea chestiune, extrem de serioasă și de sensibilă, consider că, potrivit principiului predictibilității legii, noile norme trebuie aplicate numai celor care de acum înainte vor să intre în profesia de magistrat. Și vă asigur că nu vor fi prea mulți, nici dintre absolvenții eminenți de drept. Și când te gândești că tentația abuzului de drept putea fi, din start, stopată la sursă: prin impunerea unui prag de 10 sau de 15 ani de magistratură efectivă și toată această poveste s-ar fi încheiat înainte de a începe.
După dreptate și dacă se vrea menținerea democrației pe drumul drept, este absolut necesar ca puterile statului să fie egale și în echilibru, nefiind permisă pătrunderea inopinată și samavolnică a parlamentului și guvernului pe tărâmul puterii judecătorești la nici șase luni de când a fost reconfirmat cadrul de organizare și de funcționare a justiției. E îndeobște cunoscut că nu este îngăduit, într-un veritabil stat de drept, să se legifereze pe repede înainte, într-o cursă contracronometru și într-o evidentă cheie electorală, fără un dialog social real și loial. Chiar și Consiliul Superior al Magistraturii a fost ignorat, fiindu-i solicitat avizul, formal, pe un anume proiect de act normativ, ce a fost ulterior schimbat din temelii, iar asociațiile profesionale și instanțele de judecată – în frunte cu Înalta Curte de Casație și Justiție – tratate, pe nedrept, cu dispreț, cu desconsiderare… și nu prea cred că pe viitor vor mai accepta, ca și până acum, să-și mai desfășoare activitatea fără ca munca să le fie normată și plătită suplimentar pentru orele de noapte și la sfârșit de săptămână efectuate în cadrul luării măsurilor preventive penale; pentru ședințele de judecată rămase fără titulari (permanent sunt posturi vacante) și în care ceilalți sunt nevoiți să intre prin rotație… Iar în loc să li se dea dreptate, în loc să-și pună diriguitorii cenușă-n cap pentru că au adus magistrații într-o atare situație, tocmai prin gogomăniile așezate în legile succesive de salarizare, s-a găsit de cuviință să se numere și să se dea publicității numărul de dosare în care magistrații s-au judecat cu Ministerul Justiției în ultimii 15 ani și să se arunce și o umbră de îndoială asupra onestității și corectitudinii magistraților, precizându-se că în aproape toate cazurile li s-a dat câștig de cauză. Și atunci mă întreb (retoric, desigur) dacă magistrații tot stau drept și judecă strâmb (cum lasă unii să se înțeleagă), de ce li se impune să supravegheze procesul electoral. Proști ar mai fi însă dacă, anul viitor, o vor mai face. Au cu deasupra de măsură de lucru pentru a mai putea să se ocupe și de așa ceva: pronunță, în medie, o mie de hotărâri judecătorești pe an de ajung, în cel mai bun caz, să motiveze vara hotărârile pronunțate iarna; dosarele ce le sunt repartizate într-o singură ședință de judecată, puse unele peste altele, ating tavanul încăperii oricum încărcată, până la refuz, de dosarele aflate la redactare ori în amânare de pronunțare. În zilele noastre, judecătorul resimte o stare accentuată de disconfort profesional când realizează că nu a avut timpul necesar pentru a studia îndeajuns pe chestiunile deduse judecății în ședința de a doua zi; că hotărârea ce are zeci de pagini și de care s-a ocupat trei-patru zile (ori chiar mai mult) nu e suficient de cizelată dar o închide așa cum e fiindcă peste o sută de hotărâri neredactate îl așteaptă în fișet. Personal, consider că, raportat la ritmul infernal în care se lucrează și la povara profesională uriașă pusă pe umerii lor, magistrații pot supraviețui numai dacă se păstrează în față orizontul optimist al ieșirii la pensie după 25 de ani vechime. Toți cei ce trec dincolo de acest prag sunt monumente de putere și de abnegație ori exemplare rare de eroi.
În minte îmi cade drept ideea și că noua încercare de tragere pe dreapta a democrației și de cotire directă spre dictatură mizează pe componența reînnoită a Curții Constituționale, pe speranța că se va abandona independența justiției, egalitatea în fața legii, neretroactivitatea legii; caracterul clar și predictibil al legii…; că se va accepta impozitarea suplimentară doar a unor categorii de pensionari, și nu impozitarea progresivă și rezonabilă a tuturor veniturilor, cum s-a statuat în mod repetat; că eșalonarea propusă (ce nu e nicidecum eșalonare) este corespunzătoare; că discriminările pe criterii de vârstă, ce se vor instituite, sunt conforme cu dreptul constituțional… Alteori însă, mă încearcă gândul că, din neștiință ori cu știință și fără de conștiință, legile au fost făcute ca să fie bifate și în ochii electoratului aruncate, deși conțin diverse carențe ce nu vor trece de instanța de control constituțional, cum recunosc chiar și unii reprezentanți ai puterii.
Dacă ar putea fi obligați să spună drept, cu mâna la piept, dacă urăsc pe cei ce stau drept și nu iau poziția de drepți, s-ar conștientiza că se încearcă punerea la colț și la pământ a justiției, pentru a se odihni cu drepții, iar statul să poată fi buzunărit în voie, fără rușine, în plină zi și la drumul mare. Îmi revin în minte clipele de cumpănă, când lumea a ieșit în stradă și a făcut, în chip simbolic, un lanț viu în jurul tribunalului, reușind astfel să zădărnicească încercarea de dezincriminare a unor infracțiuni printr-o ordonanță de urgență emisă în miez de noapte. Și totuși, pe tăcute și pe nerostite, „gulerele albe” și-au atins țelul prin „amnistia ascunsă” generată de neintervenția legiuitorului care, mai bine de cinci ani, nu a catadicsit să pună de acord dispozițiile legale privind prescripția răspunderii penale cu prevederile constituționale. Acum însă, deși nu pare la prima privire, e și mai grav, dar terenul a fost pregătit din timp pentru ca protestele magistraților să nu trezească empatie, căci din atitudinea arogantă adoptată parcă se vrea, mai tare ca oricând, a se arăta cine este stăpânul și cine este vasalul, că dacă vrei să domini justiția trebuie să-i dai bani puțini, legi proaste și mult de lucru ca să fie timorată și vulnerabilă (șantajabilă) prin greșelile pe care inevitabil le va face.
