Plecând de la Erich Maria Remarque, ce remarca că „Noi vom trăi. Moare doar timpul” și de la Charles Baudelaire, ce amintea că „Timpul ne mănâncă pe nesimțite viața”, n-ar fi lipsit de sens să tragem concluzia că nimeni și nimic nu ne poate lua nemurirea, timpul înfruptând-se lacom numai din durata determinată a vieții, nu din veșnicia în care am fost botezați. Din acest motiv obișnuim să spunem că suntem într-o simplă vizită pe pământ. Suntem doar în trecere și căutăm neîncetat să devenim și să iubim, în timp ce ne îndreptăm cu pași siguri spre „acasă”, nu spre aiurea și aievea, cum gândul cel rău ne ademenește să credem.
În anumite locuri însă, urmele și umbrele trecerii unora – a celor ce au privit viața ca pe un DAR și nu l-au irosit trăind în zaDAR – sunt mai multe și mai puternice. Rămân acolo impregnate, chiar dacă sunt acoperite cu straturi succesive de nepăsare.
Năsăudul este, cu certitudine, unul dintre locurile sfințite de urmele și de umbrele „Marilor Oameni” ce au poposit cândva aici, iar după ce aripile intelectuale li s-au ivit, luându-și definitiv zborul spre gloria istoriei sau a recunoașterii academice, ei n-au uitat nicicând de tărâmurile începutului de drum.
Ajuns la o vârstă patriarhală – a trăit mai bine de 95 de ani – Ionel Pop își amintea cu nostalgie de ținutul pe care, forțat de împrejurări, l-a părăsit pentru totdeauna, dar în pofida acestui fapt, toată lunga sa viață s-a simțit năsăudean, din adâncul sufletului său, socotind că nici o împrejurare nu l-a putut clinti de la izvoarele originii sale țărănești și că vraja acestui pământ grăniceresc l-a stăpânit mereu. Suntem noi, năsăudenii și bistrițenii, îndestulător de recunoscători pentru un asemenea sentiment de profundă, statornică și destăinuită dragoste?
Ionel Pop s-a născut la data de 24.11.1889, la Gherla, și a decedat la București, în data de 27.01.1985, fiind îngropat, potrivit dorinței sale testamentare, în cimitirul Bisericuței Grecilor din Blaj, alături de Timotei Cipariu, Axente Sever și Alexandru Sterca Șuluțiu.
Tatăl lui, Ioan Pop, profesor la Seminarul Teologic din Gherla și ulterior vicar episcopal greco-catolic la Năsăud, era de loc din Poiana Ilvei (strămoșii lui fiind țărani grăniceri năsăudeni), in timp ce mama sa, Elena, avea rădăcini sălăjene, fiind nepoata lui Simion Bărnuțiu (Tribunul de la 1848) și sora lui Iuliu Maniu (Sfinxul de la Bădăcin).
Când avea doi ani, familia s-a mutat la Năsăud unde tatăl său (doctorul în teologie Ioan Pop) este numit vicar episcopal. În acest târg fermecător de munte face Ionel Pop clasele primare și cursul inferior al liceului. În anul 1901, când avea doar 12 ani, tatăl său moare de tânăr (la numai 42 de ani), familia fiind nevoită să se mute în anul 1902 la Blaj, unde fratele mamei, viitorul politician Iuliu Maniu, îndeplinea funcția de avocat a mitropoliei. Acest om de inestimabilă valoare a fost cel care a suportat costurile creșterii și educării celor patru orfani de tată. La Blaj, Ionel Pop a urmat cursul superior al liceului, după care a făcut dreptul la Budapesta, Berlin și Munchen, obținând titlul de doctor și întorcându-se în țară pentru a profesa avocatura la Târgu-Mureș, Blaj și Sibiu.
În decembrie 1918, Ionel Pop a participat ca deputat la Marea Adunare Națională de la Alba-Iulia, numărându-se printre cei opt notari constituanți, fiind ales secretar al Marelui Sfat Național, iar în perioada interbelică a deținut, în mai multe rânduri, calitatea de parlamentar în circumscripțiile electorale din Vințu de Jos și respectiv Turda.
Ionel Pop nu s-a dedicat exclusiv politicii, ocupându-se cu succes și de avocatură, și de gestionarea unor întinse fonduri de vânătoare, precum și de jurnalism, întemeind în anul 1933 revista „Carpați – Vânătoare, Pescuit, Chinologie”, considerată cea mai frumoasă și îngrijită colecție de cultură vânătorească – un fel de etalon al presei vânătorești -, cei 15 ani de slavă jurnalistică fiind barați brutal în anul 1948, când apariția revistei a fost interzisă de către autoritățile comuniste.
În același an, 1948, când era suficient să ai calitatea de nepot al fruntașului țărănist Iuliu Maniu pentru a fi considerat dușman de moarte al poporului, lui Ionel Pop îi este sortit să cunoască prigoana și persecuțiile proprii calvarului comunist, fiindu-i confiscată casa din Cluj (obligat să locuiască într-un grajd de la periferie) și ulterior întreaga avere, iar mai apoi întemnițat, fără a fi vreodată condamnat, până în anul 1956. Ce josnicie și netrebnicie, să-ți dobori elitele și eroii?!
După eliberarea din detenția comunistă, la îndemnul bunilor săi prieteni Mihail Sadoveanu, Demostene Botez și Ion Agârbiceanu, Ionel Pop s-a pus serios pe scris, publicând în perioada 1957-1985 nu mai puțin de 22 de cărți, dintre care amintim: După focul de armă, Din fauna noastră, Întâlniri cu animale, Hoinăreli prin natură, Instantanee din viața animalelor, Vânătoarea și natura, De la urs la pănțăruș, Privire în atelierul naturii, Povești vânătorești, Inima pădurii. Se spune că literatura cinegetică a primit o altă anvergură prin lucrările lui Ionel Pop – membru al Uniunii Scriitorilor din România începând cu anul 1972 -, acesta fiind privit ca un deschizător de drumuri pe calea evocărilor autentice, impregnate cu parfumul arhaicului, despre vânătoare, despre semeni și sălbăticiuni, în opera sa – cu un vădit caracter educativ și de o permanentă actualitate – fiind abordată o largă paletă literară în descrierea minunățiilor naturii.
Din interviul dat de Ionel Pop și publicat în „Almanahul Vânătorului și Pescarului Sportiv” din anul 1980 am ales un fragment care evidențiază fațeta „cavalerească” a vânătorii:
„ Vânătorul de azi, despletind cosița de aur a pasiunii lui, a plăcerii lui, vede că, într-adevăr, dobândirea unei prăzi e o șuviță foarte subțire și acolo în zadar ar căuta însăși plăcerea de a ucide. Poate că, surprins, va vedea că ceea ce alcătuiește marea lui plăcere e o evadare într-o lume mai primitivă, descătușată de chingile artificiale ale convențiilor, întoarcerea miraculoasă într-un veac de mult săvârșit al bunicilor lui, în care va găsi și dulceața aventurilor neașteptate și, mai ales, va găsi și va simți apropierea, atingerea de natură, chiar și pierderea lui în alcătuirile vii și în cele fără viață, atât de minunate, ale aceleia.
Tânărul, la începutul drumului său vânătoresc, se simte stăpânit de o râvnă spre prăzi cât mai bogate și mai alese… Însă trec anii și rând pe rând, e tot mai palidă plăcerea în succese de pradă, rând pe rând – poate inconștient – încântarea și mulțumirea lui este alcătuită din celelalte, adevăratele șuvițe ale cosiței de aur… Apoi, dacă a avut zile și dacă o soartă rea nu i-a înăcrit sufletul, ajunge cu arma lui de vânătoare să-și latre tot mai rar glasul de moarte, el să găsească tot mai multă plăcere în apropierea sa de alcătuirile naturii, să le iubească: animale, copaci, flori; să fie încântat când poate surprinde un moment din minunata lor viață.
Sunt recunoscător soartei mele bune că am trecut foarte curând peste epoca „vânătorului sălbatic” și încă fiind tânăr mi-a îngăduit să gust adevăratul nectar al vânătorii. Azi socot că prea multe victime a făcut arma mea, de la urs la bietul iepure, cu toată zgârcenia pe care i-am poruncit-o. Arma a devenit aproape numai pretext pentru hoinărelile mele. A precumpănit în plăcerea expedițiilor mele vânătorești (și ele nu au fost puține) marea plăcere pe care ți-o dă contactul cu natura, aproape pierderea totală a ființei tale de stăpân în marea comunitate a naturii.
Este firesc, deci, ca în scrierile mele, să se fi furișat puține troznete de armă ucigătoare, fiind pana mea stăpânită de ceea ce vânătoarea dă minții, inimii, sufletului. ”
Dacă Ionel Pop ar trăi și astăzi ne-ar releva un adevăr: ultimele generații de urși nu știu de frica glonțului și de aceea atacă omul și intră, nestingheriți, în sate și orașe.