…Să stăm puțin și să nu mânăm aiurea, ca nebunii; să stăm puțin și să nu mai numărăm, măsurăm, cântărim, socotim, comparăm…; să stăm puțin și doar să fim (să existăm), fără să mai facem nimic, trăgându-ne răsufletul și liniștindu-ne sufletul, căci fâșia îngustă, de graniță, dintre anul care apune și anul care răsare e prielnică pentru potolire (până la punctul de încremenire), pentru primenire, pentru preschimbare.
Aho, aho de Anul Nou…, să stăm puțin, pe culme, și dacă simțim că nu suntem în stare să atingem o atare stare, de detașare, eu zic să aruncăm pe foc – unul imaginar ori pe cel de artificii – tot ce am adunat în anul ce s-a dus și care par a fi ratări, rătăciri, răsuciri nepermise, doruri, dureri, neliniști, spaime, iluzii, dorințe deșarte, așteptări înșelate… Nu întâmplător am consemnat că par a fi (felurite rebuturi și reziduuri), căci certitudinile pe încadrări și pe rostul ascuns al încercărilor necesită o oarecare decantare și depărtare. Dar până la deplina tălmăcire, putem să ne eliberăm, spovedindu-ne nouă înșine (cu capul în poala noului an) și acordându-ne singuri canonul de a pune cruce și de a da la spate emoțiile și experiențele cu iz traumatizant, dezlegându-ne definitiv de cordonul în care stau agățate toate aceste tinichele zornăitoare.
Aho, aho de Anul Nou…, să stăm puțin la cumpăna dintre încheiere și început, să deschidem ușa – cu țâțânile aproape înțepenite de neîntrebuințare -, să coborâm, cu stângăcie, pe scările ce duc spre sinele nostru și să stăm ardelenește, într-un colț, până ce inima se astâmpără și ochii se obișnuiesc cu întunericul cel îmbâcsit, iar după ce ne reacomodăm cu noi și ne împăcăm cu spiritul în care, ca o perlă în scoică, orice om poartă picătura sa de „dumnezeire”, putem să dăm la o parte obloanele și să deschidem larg ferestrele speranței, însorind sentimentele și reînnoind legămintele.
Aho, aho de Anul Nou…, să stăm puțin gânditori pe mal, să contemplăm vadul și să conștientizăm că, deși nu o putem lua de la capăt, putem muta macazul (cursul), căci pe pagina nouă, neîncepută, din cartea vieții noastre urmează ca de mâine înainte, să așternem lucrurile ce încă nu s-au întâmplat.
Aho, Aho de Anul Nou…, să stăm puțin și să nu (a)mânăm renașterea, sunând din zurgălăi – așa doar ca să sune -, amintindu-ne de tâlcul celui mai cunoscut imn creștin din lumea vorbitoare de limba engleză și care a fost compus de John Newton, căpitan al unei nave de sclavi în anul 1748 când, în timpul unei furtuni ce a fost cât pe ce să-i scufunde corabia, s-a convertit la creștinism, a devenit preot anglican și un activist de referință pentru cauza aboliționistă. Acest îndrăgit imn are, în prezent, peste două mii și ceva de versiuni, poartă diverse titluri (Mulțumiri minunate, Iertare incredibilă, Cu o grație infinită…) și a constituit sursa de inspirație a unui film realizat în anul 2007.
„Mirabil har, ce m-ai îndreptat / Pe-al mântuirii drum! / Pierdut am fost și-s azi aflat, / Fu-i orb și văd acum. /// Uimitoare grație! / Ce dulce e sunetul care a salvat / Un nenorocit ca mine! / Odată am fost pierdut, / Dar acum m-am regăsit, / Am fost orb, dar acum văd. /// Mărețul har (ce susur blând), / Un om stricat salvă, / Pierdut eram, găsit eu sunt, / Orbit, dar acum văd.” – Amazing Grace
În ceea ce ne privește, nu trebuie să ne propunem să răsturnăm munții, să întoarcem roata istoriei ori să ne schimbăm radical viața, dar ne putem promite, pe pragul dintre ani, că vom încerca, pe viitor, să fim mai buni.
Aho, Aho, de Anul Nou…, să stăm puțin, pentru a ne putea lua avânt, și mai-nainte de a păși în noul an, să spunem în șoapte de binecuvântată noapte:
