Cu ceva timp în urmă, la petrecerea de rămas-bun, ținută după obținerea transferului, un tânăr coleg, proaspăt divorțat, și-a notat pe un șervețel sfaturile și sugestiile, de toate calibrele, învelite într-o crustă hazlie și oferite, cu drag, de către doamnele din colectiv. Dintre recomandările date două au rămas memorabile. La prima, ce suna cam așa: „cată-ți o fătucă cu căși și tipografice”, a ridicat nedumerit din sprâncene, dar când i s-a „tradus” că e vorba de case și terenuri (topografice) a consemnat: „Una cu BANI”, cu gura căscată rămânând însă la cealaltă îndrumare: „Fii cioban, câteodată!”, iar când autoarea s-a explicat, printre valurile de râsete, că uneori trebuie să se poarte bărbătește, să fie dintr-o bucată -mai puțin cioplită și șlefuită-, în șervețelul – carte de învățătură a trecut și ultimul sfat: „Uneori, fii CIOBAN !”
Lăsând la o parte episodul cu BAN – CioBAN, arăt că omul așa-zis modern trăiește de pe o lună pe alta cu gândul la salariu și la ziua de plată, primită-n mână sau „luată din perete”, banii reprezentând răul (sau râul) cel necesar viețuirii. Și trudește din greu pentru a-și lua „bunuțuri” ori pentru a pune deoparte ceva „bani albi pentru zile negre”. Dar cum banul e rotund, ca ochiul dracului, lesne se rostogolește dintr-un buzunar în altul, înavuțirea venind pe rând și ducându-se pe sărite în te miri ce altă parte.
În Ilva-Mică, o vreme – destul de îndelungată – nu s-au amestecat, prin căsătorie, cei „din văiug” (bogătanii) cu cei „din petice” (sărmanii), fiind respectată regula de AUR: banul la ban trage și tot ban face, satul fiind practic rupt în două: în partea de sus, împrejurul bisericii și pe toată Valea Ilvei și a Strâmbei, sălășluind agricultorii, iar în partea de jos, pe firul Someșului, pe lângă gară și fabrică, muncitorii, în timp ce primăria, dispensarul și ocolul erau dispuse pe linia de hotar. Și nici nu se sufereau deloc: gospodarii satului nu-i scoteau pe slujbași din venetici (pripășiți), rupți în fund și bărăcani (după bărăcile de lemn ridicate la începutul secolului trecut când a fost deschisă fabrica), iar proletarii îi porecliseră țopârlani, pe țărani. Totul până într-o bună zi când un om oarecare din susul satului și-a dat seama că „la gară și la făbrică se coace mălaiul de două ori pe lună: la chenzină și la leafă” și dintr-o dată lucrurile s-au dat peste cap, banul fiind o roată, ce răstoarnă lumea toată.
Și cum are două fețe, unii rostesc răspicat că poți cumpăra cu bani orice fel de ceas, dar nu și timpul, poți cumpăra orișicare carte, dar nu și învățătură, iar despre cumpărarea de viață, minte, sănătate, cinste, onoare…, nici nu poate fi vorba în propoziție (sau supoziție), în timp ce alții susțin sus și tare reversul: că ai scăpare când ai parale, și trecere în orice curte, căci gologanii deschid fără cheie orice ușă și îți aduc și noroc, și mamă, și tată, și lapte de pasăre…
Se mai spune că unii oameni sunt stăpânii banilor, în timp ce alții sunt sclavii lor. Și da, și nu, căci și cei ce par stăpâni tot slugi rămân, trăgând în jug și nefiind niciodată mulțumiți de cât au adunat. În schimb, consider potrivită delimitarea avarilor de risipitori. Harpagon, celebrul zgârcit a lui Moliere, are nenumărați frați literari: Ebenezer Scrooge (zămislit de Charles Dickens), Hagi Tudose (croit de Barbu Ștefănescu Delavrancea), Moș Costache (adus la viață de George Călinescu)… și mulți alți apologeți actuali ce strâng cureaua, dar cărora le sclipesc diavolesc ochii când numără banii. De cealaltă parte, avem pe cei care luptă, fără scrupule, să câștige cât o sută (sau o mie ori un milion) de oameni de rând la un loc și cheltuie la fel, căci nimic nu li se pare prea scump din ce ochii văd și inima cere, dar n-ar scăpa vreun bănuț în palmele întinse pe marginea drumului. Poate de aceea se mai spune că atunci când moare, omul bogat n-are bani, iar săracul nu are datorii.
În popor se mai zice că pe lume trei lucruri nu-l lasă în pace pe om: vinul, banul și femeia (sau bărbatul, după caz), și tot în trei împrejurări se cunoaște omul: la mânie, la avuție și la beție, iar pe seama neamului ce știe să scoată bani și din piatră seacă (cum obișnuia să spună bunicul) sunt puse și trei proverbe. Unul constată un contrast: „Nu e atât de bine cu bani, cât de rău e fără ei”, altul confirmă un fapt: „Dacă problema poate fi rezolvată cu bani, nu mai e o problemă, ci o simplă cheltuială”, iar ultimul relevă imaginea îmbunătățită a îmbogățitului: „Când ai bani în buzunar ești și deștept, și nemaipomenit de frumos”.
Și Sf. Apostol Pavel (1 Timotei,6 : 9) a tras un semnal de alarmă: „Cei ce vor să se îmbogățească, cad în ispită, în laț, și în multe pofte nesăbuite și vătămătoare, care cufundă pe oameni în prăpăd, și pierzare. Căci iubirea de bani este rădăcina tuturor relelor; și unii, care au umblat după ea… s-au străpuns singuri cu o mulțime de chinuri.” – 1 Timotei 6 : 9, 10. La o sumară examinare, atenționarea are o anume aură de exagerare, scoasă la suprafață mai ales de pragmaticii mucaliți ce zic zâmbind că banii nu aduc fericirea, dar neîndoios o întrețin, și totuși suprema capodoperă literară – compusă de Balzac – subliniază că alături de lada cu galbeni stă și o grămadă de griji, și o movilă de vicii…
„Zgârciții nu cred în viața viitoare, prezentul e totul pentru dânșii. Această reflecție aruncă o lumină oribilă asupra epocii actuale, în care, mai mult ca oricând, banul stăpânește legile, politica și moravurile. Instituții, cărți, oameni și doctrine – toate conspiră pentru a zdruncina credința într-o viață viitoare, pe care se sprijină de o mie opt sute de ani tot edificiul social. (…) Viitorul care ne aștepta dincolo de veșnica pomenire, a fost strămutat în prezent. A ajunge „per fas et nefas”(pe orice cale și prin orice mijloc) în raiul pământesc al luxului și al plăcerilor deșarte, a-ți împietri inima și a-ți chinui trupul în vederea unor posesiuni trecătoare, după cum se îndura odinioară martiriul vieții în vederea bunurilor eterne, este gândul tuturor.” – Honore de Balzac, Comedia umană, Eugenie Grandet
„La orice oră, omul banului cântărește pe cei vii, omul contractelor cântărește pe cei morți, omul legii cântărește conștiința și obligați fiind să vorbească fără încetare toți înlocuiesc ideea cu vorba, simțirea cu fraza. (…) Furați de existența lor vijelioasă, ei nu mai sunt nici soți, nici părinți, nici iubiți; lunecă peste lucrurile vieții, ca o sanie, și trăiesc fiecare clipă îmboldiți de afacerile marii cetăți. (…) Micii, Mijlociii și Marii aleargă, se zbuciumă și se trudesc, biciuiți de nemiloasa zeiță Nevoia: nevoia de bani, de glorie sau de distracție.” – Honore de Balzac, Comedia umană, Istoria celor treisprezece
„Aici cuvântul nu ținea seama nici măcar de nedumeririle cugetului, totul era clădit din ruine, totul era tăgăduit și nu era admirat decât ceea ce e nevoit să recunoască și un sceptic: forța atotputernică, atotștiutoare și atotcuprinzătoare a banului.” – Honore de Balzac, Comedia umană, Banca Nucingen
Și închei cu un fragment din Cuvântul Înainte la romanul „Pescuitoarea în apă tulbure” unde autorul arată: „Iată o carte plină cu fapte dintre acelea pe care ușile ferecate ale căminului familial le feresc de pedeapsa legii, dar unde mâna Domnului, adesea botezată hazard, intervine în locul justiției oamenilor” , după care a adăugat un aspect ce merită menționat: „O societate care se întemeiază numai și numai pe puterea banului ar trebui să se cutremure luând seama cât de neputincioasă este justiția față de tertipurile unui sistem care e gata să scuze toate mijloacele folosite pentru obținerea succesului cu orice preț.” – Honore de Balzac, Comedia umană
Încă domnea Regele Ferdinand.
Și banii din timpul copilăriei mele.
