Am păcătuit și am primit pământul, spre stăpânire, și după ce l-am pângărit în fel și chip, l-am încărcat cu arsenale nucleare ce-i periclitează viitorul, l-am umplut cu munți de gunoaie ce nu mai pot fi „ascunse sub preș” și i-am schimbat decorul și clima, ne-am hotărât să cucerim cerul și să campăm lângă cortul lui Dumnezeu. Să ni-l facem vecin , să-i fim egali și eventual să-i spargem geamul cu piatra când îndrăznește să nu ne asculte rugăciunile prin care cerem tot mai mult și de toate.
Croiți la final de creație, am fost așezați pe treapta supremă prin inteligența (nu și înțelepciunea) cu care am fost înzestrați și mai ales cu sufletul ce ne-a fost insuflat. Nu ne ajunge, dorim cu tot dinadinsul să-l depășim pe „Întâiul cel Înalt” și să facem roboți care ne depășesc în deșteptăciune și în deprinderi: mașini care circulă fără șofer, aparatură ce înlocuiește munca a zeci de oameni pe o linie de producție, drone militare autonome, cipuri implantate în creierul uman, sateliți ce ne supraveghează, echipamente ce se asamblează și se pun singure în funcțiune odată ce au ajuns în spațiu… Nu știu încotro ne îndreptăm și dacă nu cumva, cândva, exponenții inteligenței artificiale nu vor pune stăpânire pe pământ ori nu vor apăsa butonul atomic, provocând apocaliptica ploaie de foc de la sfârșitul lumii.
Încercările de a-l imita și de a-l eclipsa pe „Marele Creator” nu se opresc aici: căutăm să concepem pe bandă rulantă, prin clonare, oameni absolut identici, să preschimbăm rapid femeia în bărbat, să-i oferim și bărbatului posibilitatea de a purta în pântec un prunc, să ridicăm turnuri ce înfrâng forța gravitațională, să concepem rachete ce depășesc viteza luminii, să creștem carnea în laborator și legumele fără pământ înlăturând astfel blestemul de a supraviețui prin sudoarea mâinilor. Pare totuși o lume în derivă, în degringoladă, rămasă fără o scară sigură de valori, de virtuți, de reguli și principii, în care „excepțiile” caută să devină majoritari, în care drepturile animalelor sunt puse mai presus de drepturile oamenilor…
Mimetismul îl purtăm în noi și când vine vorba de curtea casei noastre. Încercăm să copiem natura și cred că singurele care se apropie de acest sublim standard sunt grădinile englezești în care plantele sălășluiesc pașnic și relativ sălbatic laolaltă.
Priveliștile încărcate de culoare se asortează fără echivoc cu o poezie de dragoste motiv pentru care am ales una scrisă de poetul Cosmin Neidoni și intitulată „Poem simplu”:
„Du-mă dor departe tare / pe un țărm întins de mare / du-mă de vei vrea apoi / într-un sat cu uliți mici,/ cu flori multe și urzici. / Și spre seară du-mă iară, prin grădini cu limpezimi, / și-apoi vântul când adie / prin cămașa ta de ie / drag să-mi fie – soare fie – să culeg o păpădie/ și cu dorul meu din gând / să culeg- să-ți dărui ție – un buchet de flori de câmp.”
