Așezați la răspântie de drumuri, între Orient și Occident, am rămas parcă nicicum, adică „nici-șa, nici-altcumva” când vine vorba de rădăcini, de ceea ce înseamnă cultul celor adormiți înaintea noastră, ori poate doar ne-am pierdut pe cale precum țăranii strămutați în prima perioadă comunistă și care, deși plecați din sat, nu au ajuns niciodată să-și însușească cerințele urbane, purtând cuțitul în tureatca cizmei, crescând găini în balcoanele blocurilor, jupuind mieluții atârnați pe celebrele bare de bătut covoare…
Revenind la cei trecuți în neființă, într-adevăr, nu incinerăm trupurile și nu aruncăm resturile într-o apă considerată sacră, dar nici nu procedăm la îmbălsămarea lor și la așezarea în monumentale edificii. Și nici nu cred că sunt necesare asemenea exagerări, dar e totuși de bun-simț să avem grijă de mormântul unde se află mâinile care ne-au ținut în brațe, ne-au ajutat să pășim, ne-au hrănit, ne-au mângâiat pe păr, ne-au învățat semnul crucii, pe noi sau pe părinții noștri, iar comunitatea creștină să se preocupe permanent și de cimitirul care, deși așezat lângă biserică ori casa parohială, arată precum un hățiș… de nedescris.
Conform credinței creștine, existența omului nu se termină cu moartea: trupul se întoarce în pământul din care a fost plămădit, iar sufletul își continuă existența mergând la judecata particulară, care nu este deplină, definitivă, și care este urmată, la final de lume, de judecata obștească, de așa-zisa „judecată de apoi”. Totodată, din străbuni se crede că în răstimpul dintre cele două judecăți, cei adormiți pot fi ajutați prin rugăciune și milostenia săvârșită în memoria lor, ceea ce înseamnă că păcatele le pot fi iertate și după moarte, în afară de cele comise împotriva duhului sfânt: necredință, deznădejde, împietrirea inimii în ură… Prin urmare, chiar dacă am considera că totul e o simplă și stupidă poveste, din dragoste pentru „dragii” trecuți în neființă și care au crezut într-o atare posibilitate, tot trebuie să ne îngrijim de pomenirea lor și să dăm de pomană, cu prilejul vechilor sărbători de „Moși”, înspre ușurarea situației acestora.
Nicolae Iorga spunea că „pe morți nu trebuie să-i căutăm în morminte, ci în inima noastră”. E adevărat, dar asta nu exclude un parastas, iar în ceea ce privește generozitatea, o astfel de faptă e propovăduită de toate religiile lumii și face cinste și celor care nu cred în nimeni și în nimic. Și să nu ne închipuim că cei care nu au obiceiul de a călca prin cimitire își aduc aminte mai des și mai îndelung de „tata tân” și de „mama bună”. Pe de altă parte, din păcate, nu avem nici obișnuința de a preda din „tată în fiu” o hârtie cu înaintașii înșiruiți în ordine cronologică, așa că prea puțini din cei care trăim astăzi mai știm cum îi chemau pe părinții bunicilor, dincolo de această limită temporală fiind beznă totală.
Imputabil și regretabil rămâne, în primul rând, împrejurarea că lăsăm de izbeliște cimitirele. Multe dintre ele sunt invadate de vegetație și au crucile prăvălite. Se pare că viii sunt cu viile, iar morții moțăie prin sălbăticie.
Cu ani în urmă, am găsit o frumoasă cruce de piatră aruncată în Valea Ilvei și povestind preotului din sat despre ce am descoperit am aflat cu stupoare că, la țară, încă mai subzista credința că procedând astfel seceta va fi învinsă de o ploaie curată și bogată. Orișicum, în ultimii ani, aproape au dispărut crucile seculare, lucrate cu măiestrie în piatră, și care o vreme au stat răzimate laolaltă de câte un prun. Cineva îmi spunea că sunt sfărâmate cu barosul și așezate în postamentul mormintelor recent „marmurate”. De aceea, cred că e timpul să trecem iute la salvarea lor, încastrându-le în gardul cimitirului sau al bisericii. Ce podoabe de preț vor păstra astfel parohiile ce vor realiza așa ceva.
În Bistrița, pe strada Crinilor, o troiță de lemn amintește de biserica românească cu hramul „Intrarea în Biserică a Maicii Domnului”, ridicată în perioada 1790-1792 și în care s-a slujit până în anul 1895, când a fost donată comunității românești din Lechința. Tot aici s-a aflat și vechiul cimitir bisericesc în care au fost îngropați românii decedați în perioada 1799-1886. Spun răspicat că s-a aflat pentru că astăzi acolo se mai găsesc doar câteva cruci înghesuite și aliniate pe o fâșie îngustă de pământ, contrar a ceea ce se vede încă în Gruiul Gersei și Runcu Salvei, unde bisericile românilor de demult sunt împresurate de morminte. Unde or fi acum osemintele atâtor generații de înaintași n-are rost să ne mai întrebăm căci timpul a șters urmele și „culpele”, important fiind cu totul altceva: ca o asemenea nepăsare, și delăsare, și pată de rușine pe obraz să nu se mai repete. Și nu doar pentru că copiii noștri vor face la fel, așa cum au văzut că se poartă la părinți, ci din respect pentru memoria celor care au fost cândva ca să putem fi și noi, un pic, acum.
