Concepută de circumstanță, abia sâmbătă seara, la final de facere a lumii, când marele ziditor era istovit;
Croită dinadins dintr-o coastă luată din trupul bărbatului, pentru a fi doar un accesoriu al acestuia.
A rezultat o ființă fragilă, cu suflet sensibil,
Ce a fost acuzată de instigare la înfruptare din pomul cunoștinței binelui și răului;
Condamnată la muncă silnică pe viață în casa autorului faptei;
Supusă să poarte vălul vinovăției de a fi adus păcatul pe lume
Și obligată să asigure infinitul istoriei prin magia pântecului său.
Și totuși…
Femeia și-a depășit condiția umană ce i-a fost stabilită,
Devenind punctul central al creației divine,
Chintesența lumii și mândria creatorului,
Unica întruchipare a desăvârșirii divine.
Încuiată în colivia ignoranței milenii de-a rândul,
Cu smerenia și răbdarea picăturii de apă ce face o stalactită în secole de trudă,
A luat veșmânt de șarm, de eleganță,
Și a mutat cu inteligență și iubire pe tabla jocului de-a viața.
Emanciparea sa e contemporană cu nașterea lumii moderne,
Cu întronarea legii și a principiilor morale.
O pură întâmplare?
O simplă coincidență?
Sunt convins că NU.