După un subiect serios, sensibil, cred că e cazul să aduc în prim plan ceva mai „duminiCal”: cuvintele ce exprimă „indicativul și locația” și care sunt răsfirate pe harta țării. La izvoarele vieții suntem întrebați de-ai cui suntem, abia mai apoi ni se pune întrebarea de unde suntem. Oricum, pe orice document de completat, imediat după nume și prenume, avem de consemnat locul nașterii și domiciliul actual.
Când discutăm despre localități, deși sună un pic cam ciudat, cred totuși că ar trebui să folosesc nu termenul mai larg, mai cuprinzător, de toponimie (ce se referă la numele de locuri), ci cel de oiconimie, ce vizează așezările omenești și care este format din cuvintele grecești: oic, cu înțelesul de casă, locuință, și onim, cu sensul de nume, de denumire.
Spre deosebire de oronime (nume de munți, dealuri, câmpii) și hidronime (nume de râuri, lacuri), unde denumirile se transmit verbal de la o generație la alta și sunt trecute doar pe câte o hartă, uneori chiar diferit, oiconimele (nume de localități) și hodonimele (nume de străzi) sunt consemnate în acte normative cu putere de lege și pot fi modificate numai după o anume procedură. În trecut însă, și așezările omenești purtau după bunul plac „pălării” confecționate de locuitorii săi ori „dăruite cu drag” de vecinii mai vrăjmași.
În mod normal și firesc, numele de localități ar trebui să aibă o semnificație precisă și evidentă, să fie ușor de reținut și să fie relevante pentru ceea ce denumesc. În realitate, nu e chiar așa. Dacă în Norvegia și Danemarca sunt localități ce poartă simplu denumirea „A”, în Franța (Somme) există localitatea „Y”, în Peninsula Alaska ființează localitatea „Lu”, iar în Ungaria localitatea „Se”, la noi, și nu numai, lucrurile sunt, pe alocuri, încâlcite și „îndrăcite”.
Pentru o deplină identificare, alăturat denumirilor de localități am așezat indicativul auto al județului, precum și câteva fotografii cu cei care, secole de-a rândul, i-au dus pe oameni dintr-un sat în altul. Se spune că prietenul omului a fost dintotdeauna câinele, dar cel care i-a scris istoria, mai ales pe hartă, este cu siguranță calul. Am făcut acest lucru și pentru că omul a cam sărit calul când a denumit anumite localități, imaginația zburându-i aiurea, în goana calului, pe „dealuri și coclauri”.
„Calul este aripa omului” – proverb românesc. Și imaginația omului a zburdat departe și a zămislit denumiri compuse deosebite: Ariceștii-Rahtivani (PH), Bărtăluș-Mocani (VS), Bârzeiu de Gilort (GJ),Berii-Slăvești (VL), Bradu-Clocotici (VL), Cacova Ierii (CJ) Câmpu-Goblii (AB), Ceru-Băcăinț (AB), Cioca-Boca (IS), Cocorăștii-Grind (PH), Cuca-Măcăii (CJ), Diviciorii-Mari (CJ), Dragu-Brad (HD), Doda-Pilii (CJ), Dosul Napului (CJ), Fundu-Răcăciuni (BC), Fundu-Tutovei (BC), Gura-Izbitei (AB), Gura-Haitii (SV), Handalu-Ilbei (MM), Malu-Spart (GR), Mitocu-Bălan (NT), Pitulații-Noi (BR), Recia-Verbia (BT), Strâmbu-Băiuț (MM), Tăuții-Măgherăuș (MM), Țuțcanii din Deal (NT), Uda-Clocociov (TL), Udați Mânzu (BZ), Valea-Îndărăt (AG).
A încerca să identifici izvorul și istoria unui nume de sat cu alură de poreclă e ca și cum ai căuta potcoave de cai morți. Doar câteva exemple reprezentative: Bâra (NT), Bont (CJ), Cara (CJ), Cocu (AG), Cuca (AG), Cutca (CJ), Cuci (VL), Cuța (SM), Doba (OT), Duda (HR), Fata (AG), Luta (BV), Huta (SJ), Mâru (CS), Pilu (AR), Tuta (BC), Tuțu (VN)
Se spune despre doi străini ce poartă întâmplător același nume că sunt neamuri după iapa cea albă, sau altfel spus, după Adam și Eva. Nu suntem cu toții rude, dar suntem creștini și am așezat pe alocuri semnul crucii peste sate: Crucea (SV), Crucea de Jos (VN), Cruceni (AR), Crucișoara (AG), Dealu Crucii (BT), Gura Crucilor (VL), Pârâu Crucii (MS), Siliștea Crucii (DJ).
„Baba e calul dracului” – proverb românesc. În toponimia țării apar frecvent termenii de baba și de buda: Baba (MM), Baba Ana (PH), Babadag (TL), Babaroaga (AG), Babșa (TM), Babța (SM), Băbeni (SJ), Băbiciu (OT), Băbdiu (CJ), Băbuești (VL), Cârlibaba (SV), Buda (SV), Budac (BN), Buda-Berzești (BC), Buda-Brăiești (IS), Budănești (MH), Budeasa (AG), Budila (BV), Budele (VL), Budeasa (AG), Budești (BN), Budoi (BH), Buduile (BZ), Budișteni (BZ), Buduhala (GJ), Budureasa (BH), Buduș (BN), Budurleni (BN). Nici nu-i de mirare, mai ales în Ardeal, cât timp și capitala Ungariei poartă denumirea de Budapesta.
„Când norocul ți-e dat, vine în goana calului” – proverb românesc. Îi consider norocoși pe cei care au căpătat la sat un diminutiv ce face mai tandră chemarea: Bălușa (BC), Biușa (SJ), Bizușa (SJ), Căldărușa (BR), Cheriușa (SM), Demăcușa (SV), Dobrușa (VL), Gerăușa (SM), Mărcușa (CV), Păușa (VL), Poclușa (BH), Rănușa (AR), Săușa (MS).
Când vine vorba de județul Bistrița-Năsăud, pot să spun că îl cunosc ca pe un cal breaz. Are câteva denumiri singulare: Apatiu, Bidiu, Ciosa, Cociu, Comlod, Coșeriu, Mintiu, Oarzina, Orosfaia, Posmuș, Pinticu, Purcărete, Ragla, Scoabe, Șopteriu, Tureac, Țigău. În trecut, înainte de a fi efectuate unele schimbări de denumiri, au mai existat câteva care se evidențiau ușor: Ambriciu (actualmente Breaza), Beșineu (Viișoara), Bileag (Domnești), Budatelec (Buduș), Diug (Dumbrăvița), Iad (Livezile), Iuda (Viile Tecii), Jireag sau Vireag (Florești), Lumperd (Zoreni), Mogoșmort (Mogoșeni), Nușfalău (Mărișelu), Șimontelnic (Simionești), Uifalău (Corvinești). Și mai are ceva, ce nu au alții, două salbe de sate: pe Ilva și Bârgău. Așa s-a vrut ori poate că mai mult nu s-a putut.
Se spune adesea că a călări un cal înseamnă a călări cerul. Și mintea omului trece dincolo de orice hotar prin atribuirea unor denumiri ce stârnesc amuzamentul: Băicoi (PH), Căoi (HD), Fălcoiu (OT), Luncoiu (HD), Milcoiu (VL), Tețcoiu DB), Beleți (AG), Beliș (CJ), Beliu (AR), Gura Beliei (PH), Urvișu de Beliu (AR), Borleasa (BN), Vărsătura DJ), Ciocănești (SV), Cocoșești (PH), Filipișu Mare (MS), Frecăței (TL), Hodoșa (MS), Miroși (AG), Măciuca (VL), Măciuceni (VL), Mădulari (VL), Măței (AB), Mățău (AG), Pârtești (SV), Puiulești (AB), Puieni (GR), Puieștii de Jos (BZ), Pușelești (AB), Pustuța (CJ), Puțureni (BT), Prilipeț (CS), Pițiga (AB) Pișcani (SM), Pișcolț (SM), Pișchinți (HD), Sculeni (IS), Urlați (PH). Nu prea cred că și le-au ales singuri. Românul s-a născut „ciufelnic” și cel mai probabil a fost vorba de un nume de ocară ce s-a împământenit în timp.
„Omul la rău aleargă cu armăsarul și la bine merge cu carul” – proverb românesc. Tot cu calul se ajungea și la multele sate cu litera C: Chichișa (SJ), Cicârlău (MM), Ciochiuța (MH), Ciocotiș (MM), Ciorâca (OT), Cilibiu (IS), Ciucurova (TL), Cocorova (MH), Coțatcu (BZ), Crairât (CJ), Cracu-Almăj (CS), Cracu Lung (MH), Crăcăul Negru (NT), Crăcăoani (NT), Ciocrac (PH), Cuchiniș (BC).
„Nu te apropia de un țap din fața sa, de un cal din spatele său și de un prost din nici o parte” – proverb românesc. Câtă înțelepciune încape în doar câteva cuvinte. Tot cu înțelepciune au fost puse și aceste nume: Patru frați (IL), Trei Movile (SV), Trei sate (MS), Zece hotare (BH), Zece Prăjini (IS). Municipiul Săcele (Brașov) s-a numit în trecut Șapte Sate, iar în vremurile de început ale comunismului Brașovul a purtat denumirea de Stalin, Șteiul (BH), de Doctor Petru Groza, iar Oneștiul (BC), de Gheorghe Gheorghiu-Dej. Până a deveni Eforie Sud, localitatea s-a numit pe rând Averești, Carmen Silva (după Regina Elisabeta) și Vasile Roaită, după numele muncitorului feroviar împușcat la greva din anul 1933.
„Nu mor caii când vor câinii”, „Țânțarul pișcă armăsarul” și „Lumea face din țânțar armăsar”- trei proverbe românești care spun multe. La fel de expresive sunt satele cu animăluțe: Cucuieții din Deal (CL), Cucueți (OT), Dealu Cucului (VN), Cuci (NT), Tecuci (Galați), Valea Cucii (AG), Valea Cucului (PH), Calu (NT), Iadăra (MM), Iapa (MM), Cioara de Sus (AB), Cioranii de Jos (PH), Ciorogârla (IF), Cioroiu (OT), Cotu Ciorii (BZ), Coțofenii din Dos (DJ), Iepureni (IS), Iepurești (DJ), Pitulicea (BZ), Pițigoi (CL), Șopârlița (OT), Vidra (AB), Zimbru (AR).
„Calul se cunoaște după cum pășește, fata după cum privește” – proverb armenesc. Când au fost atribuite unele denumiri erau sugestive cu privire la starea de bunăstare a satelor: Amărăști (DJ), Flămânzi (BT), Mămăligani (AB), Pântecani (BR), Vaideeni (VL), Vaidei (GJ), Puținei (DJ), Mărunțe (OT), Mărunțiș (PH). Și cele ce urmează sunt elocvente pentru rodnicia solului: Nisipeni (SM), Nisipitu (SV), Nisipoasa (PH), Nisiporești (NT).
„Calului să-i dai de mâncare cu sacul și să-l mâni ca pe dracul” – proverb românesc. Așa făceau și ciobanii care au dat următoarele denumiri: Movila Oii (BZ), Oiejdea (AB), Oieștii Pământeni (AG), Vadu Oii (BZ), Valea Oilor (IS). Sunt și denumiri care parcă au dat din una în alta (Cașva – MS și Cașvana – SV), ce sunt apropiate, în pofida distanței ce le desparte ( Cacica – SV și Cacuciu Nou – BH) ori au aproape același înțeles: Țăndărei (IL), Leț (CV), Surcea (CV).
„Calul bun este acela care cunoaște singur drumul spre casă” – proverb irlandez, indiferent cum se numește satul unde este așezată: Belobreșca (CS), Bobohalma (MS), Brâglez (SJ), Bucerdea (AB), Bucoșnița (CS), Bucova (CS), Bucovăț (DJ), Dilimani (AB), Ghizdita (BZ), Jigălia (CL), Jidoștina (AB), Jidoștița (MH), Luguzău (AR), Muereasca (VL), Pâclișa (AB), Pecica (AR), Periș (MS), Perișor (BN), Petrilaca (HD), Pliști (AB), Săsăuș (SB), Șicasău (HR), Simișna (SJ), Șotrile (PH), Șușița (MH), Tătărăi (PH), Tilișca (SB), Turulung (SM), Țichindeal (SB), Zdrapți (IS), Zgripcești (AG).,
„Pe cal să nu-l crezi că nu te trântește, iar pe câine că nu te mușcă” – proverb românesc. Cu final de „lău”: Botârlău (VN), Buduslău (BH), Comandău (CV), Dovârlău (CV), Dumuslău (SJ), Ghidfalău (CV), Tămădău (CL), Vărbilău (PH), sau sfârșite în „inț”: Belotinț AR), Bogodinț (CS), Jeledinț (HD), Labașinț (AR), Lalașinț (AR), ori ești”: Bălești (VS), Fetești (IL), Ferești (VN), Pildești (NT), Preotești (OT), Titerlești (MH), Tufești (VN), Tulești (VN),Vorovești (IS), denumirile de mai sus nu te trântesc și nici nu te mușcă, ci doar îți fură câte un surâs.
„Când cumperi un cal uită-te la gura lui, când îți alegi un prieten uită-te la sufletul lui” – proverb chinezesc. Satul nu ni-l alegem, el ne alege când ne naștem, chiar dacă limba se împiedică în gură și cade în genunchi, se împleticește ca un om beat și se bâlbâie fără scăpare când rostim pentru prima dată Basarabasa (HD), Căuașd (BH), Căuia (BC), Galospetreu (BH), Hălălin (AR), Hătcărău (PH), Nițchidorf (TM), Otetelișu (VL), Pâtilegeni (NT), Pociovaliștea (GJ), Răcășdia (CS), Sușturogi (BH), Tătărligu (BZ), Țâgâra (BC), Târșolț (SM), Tițirigi (MH), Vizejdia (TM), Zimandcuz (AR).
„Calul se caută de dinți (nu și cel de dar) și omul de părinți” – proverb românesc. La sate nu prea ai ce căuta. Adunate, tot câte două, după rimă, denumirile au o sonoritate specială: Bârla (BN) și Pomârla (BT), Hârtop (NT) și Vârtop AB), Beiuș (BH) și Teiuș (AB), Cățelu (IF) și Potelu (OT), Rotbav (BV) și Crizbav (BV), Mermezeu (HD) și Spermezeu (BN), Gâlgău (SJ) și Câțcău (CJ), Frătăuți (SV) și Părhăuți (SV) – este și Vășcăuți (SV), Lărguța (BC) și Căpruța (AR), Albota (AG) și Pâncota (AR) – este și Jacota (SV), Cecălaca (MS) și Borumlaca (BH), Bulboaca (VS) și Poșoloaca (BH), Corlata (SV) și Vârvata (SV).
Un vechi proverb românesc rostește răspicat: „Să nu te încrezi în femeie, în cal și în pușcă”. În pofida celor spuse de un bărbat supărat, în țară sunt peste tot presărate frumoase denumiri feminine: Doroteia (SV), Florica (CL), Iana (VS), Marița (TL), Muierușa (DJ), Nana (CL), ori încărcate de dragoste: Dragomirna (SV), Dragoslavele (AG), Dragoșa (SV), Dragu (SJ), Drăgulești (VL), Drăgotești (GJ), Drăgușeni (SV), Drăguțești (GJ).
De la cal (și de la caii-putere) împrumutăm libertatea la care visăm. Liberi au fost și oamenii care au reliefat în toponimie bucuria de a trăi dulce, frumos și cu mândrie: Bucuroaia (BH), Bucureasa (GJ), Ferice (BH), Gura-Humorului (SV), Humoreni (SV), Marțihaz (BH), Dulcea (MS), Dulcele (AR), Dulcești (NT), Zaharești (SV), Dealu Frumos (AB), Frumoasa (HR), Frumușelu (BC), Frumușița (GL), Frumușica (BT), Târgu Frumos (IS), Mândra (SB), Mândrești (BT).
„Aerul paradisului este cel care suflă între urechile unui cal” – proverb arab. N-am nici o îndoială că există câte un mic colț de rai în toate satele cu nume inedite lăsate, intenționat, la final: Batăr (BH), Cerc (CJ), Dreptu (BT), Drogu (BT), Drojdii (MS), Legii (CJ), Nădejdea (HR), Noapteșa (MH), Norocu (SV), Pianu de Jos (AB), Profa (OT), Târzia (NT), Tibru (AB), Veneția de Jos (BV).
Caii, prin tăcerea lor, ne determină să cuvântăm mai puțin, să simțim mai profund și să „zburăm” prin viață liberi, hotărâți și liniștiți. Se spune că Dumnezeu nu a lăsat caii să vorbească pentru a nu pune oamenii în dificultate. Poate e adevărat. Ne-am fii simțit cam „rușinați”, sau cel puțin neinspirați, chiar și pe tărâmul atribuirii denumirilor de localități.