În copilărie, curtea casei şi livada dimprejur, mi se păreau o imensitate presărată de „nestemate” născute de natură. Eram avid să descopăr lumea şi să explorez fiecare colţişor. Povesteam cu fiecare floare şi alergam după fiecare fluture. Priveam și pipăiam cu atenţie tot ce mișuna prin bătătură: râmă, cărăbuş ori buburuză. Ascultam uimit cum mierla cea neagră şi cu ciocul galben, de mărimea unui pumn, poate cânta aşa de minunat, dar mai ales că poate zbura cu ajutorul a doar două aripioare.
Tot pe atunci, cu ochii măriţi de mirare şi puri ca floarea de prun, când vedeam fructele viu colorate cum stau atârnate prin copaci, îmi întrebam bunicul cum poate face un lemn bun de pus pe foc așa poame dulci. Parcă îl văd şi acum, cum se întorcea spre mine cu ochii aceia buni şi blânzi, umezi parcă, şi înduioşaţi de inocenţa mea. Răspunsul era de fiecare dată aproape acelaşi, în sensul că e una din minunile lui Dumnezeu.
Mai târziu, am aflat că-n urmă cu veacuri (din care au rămas azi doar cât cenuşa dintr-un foc de vreascuri), aristocraţii Angliei aveau un obicei neobişnuit, aparent superstiţios şi oarecum exagerat. Pe domeniul lor, nu departe de castel, fiecare nobil avea câte un stejar secular pe care, ca și strămoşii săi, îl îmbrăţişa câteva minute, în leagănul zilei (în tril discret de păsărele şi umblet ursuz de umbre) sau înainte de o lungă călătorie ori o mare bătălie. Zorii zilei era momentul ales dinadins pentru acest ritual interesant, etichetă ce o așezăm adesea când nu pricepem ceva ori nu avem nici o părere despre un anume lucru.
În fiecare zi, îngăduită unui umil muritor, i se oferă acestuia şansa unui nou început (nu însă posibilitatea de a o lua de la capăt), iar apropierea de un bătrân solitar ce întruchipează clar şi constant statornicie, verticalitate şi cutezanţă, poate transfera putere, răbdare şi înţelepciune unui trup firav stăpânit de spirit, cât timp braţele strâng pătimaş la piept coloana clepsidrei, prin care curge esenţa viului, dinspre rădăcini spre ramuri, şi invers, săvârșind miracolul fotosintezei.
Oricum ar fi, nu cred că este cineva pe lumea asta mare (aşa cum e ea, lată şi largă), care să nu se fi minunat măcar o dată de măreţia unui copac întâlnit în cale, fără a cugeta măcar o clipă la faptul că şi acesta, cândva, a fost doar o sămânţă. E impresionant cum tinde calm şi curajos spre înălţimile cerului (încet, fără grabă, aşteptând în fiecare an să i se mai aşeze în trunchi câte un inel), fără a se căina că solul e stâncos ori versantul e prea abrupt. Surâde la soare, înveselit, când are oaspeţi: veveriţe ce se joacă de-a prinsa ori păsăruici, ce îşi cântă cântul lor. Resemnat, la un semn al ceasului lăuntric, acceptă implacabilul act al desfrunzirii, dar lasă să iasă imediat la iveală mugurul în care sălăşluieşte tainic viitorul, spre veşnica lui primenire (nu pomenire). Părăsit apoi, dezgolit şi răstignit, îndură fără crâcnire crivăţul, cu speranţa că la finele suferinţei, îl aşteaptă izbăvirea, cu noianul său de frunze, flori şi fructe.
În pădurea veche şi rară de fag, trunchiurile sure par coloane ale infinitului, ce susţin laolaltă baldachinul verde pe care se odihneşte cerul albastru. La lizieră te aşteaptă păducelul înflorit şi înmiresmat ca o mireasă, scoruşul ce îşi pleacă ramul greu de roşul rod ori mesteacănul, al cărui frunziş e format din bănuţi ce strălucesc şi zornăiesc, la fiecare adiere de vânt.
Şi când te gândeşti că undeva, pe o costișă, odată cu noi, creşte cuminte un copac, între scândurile căruia ne vom petrece veşnicia.