Nu cred că are rost să visăm doar la răsplata din cer și nici să cerșim de la ceilalți câte o danie infimă, materială sau afectivă, ori câte o porție de respect, de recunoștință. În viață este vital să ne recompensăm singuri pentru fiecare victorie repurtată, oricât de mică, pentru fiecare ducere la bun sfârșit a câte unui plan pentru care am îndurat, tot așa cum „dulcele din câșlegi” e binemeritat după postul cel îndelungat, iar zilele de concediu, când așteptăm să ne pună altcineva în farfurie, sunt necesare, pentru întremare, după un an istovitor de muncă. Nu doar schimbarea de decor și de fețe din răstimpul plecării de acasă ne face extrem de bine, ci și faptul că facem altceva, și altcumva (mai cu încetinitorul), și mai ales că numai astfel reușim să ne dezlegăm, pentru o vreme, de la tot ce înseamnă cotidian și chestiuni curente. Mai putem, de pildă, după o săptămână încărcată, să ne dăruim o zi de odihnă petrecută în pijamale ori dedicată unei preocupări plăcute. Un atare demers este extrem de reconfortant, fiind un veritabil stimulent ce ne remontează și ne dă tăria de a o lua luni de la capăt. Și la bătrânețe, după truda inerentă unei vieți întregi ne putem îndestula cu tihnă, dacă vrem.
„O bătrânețe viguroasă este răsplata cea mai frumoasă a vieții” – B. Kecian
Cu ani în urmă, la poalele Pietrii Craiului, când camparea era încă permisă în amonte de Cabana Plaiul Foii, am zărit, și urmărit cu admirație, un grup inedit de montaniarzi venerabili ce-și aveau instalată tabăra vis-a-vis de a noastră, pe o poliță situată dincolo de pârâu și înspre care ducea un drumuț pe care își urcaseră aproape de bază și mașinile. Era de fapt o mică poiană, răsărită nu în miezul pădurii, ci la liziera ei, și care era sărutată blând de soare doar dimineața la sosire și seara la plecare, cele patru corturi fiind deja de ceva vreme acolo și nedând vreun semn de plecare, dovadă fiind facilitățile (saltele gonflabile, scaune și mese pliante…) și utilitățile improvizate, dar care asigurau necesara intimitate: un duș cu rezervor amplasat sub un molid cu crengile plecate la pământ și un grup sanitar, făcut cum se cuvine, durat la marginea codrului, la o distanță apreciabilă de tabără.
Era limpede că seniorii cu pricina nu intenționau să cucerească munții. Cu siguranță, o făcuseră anterior cu toții, senzație ce îmi era insuflată de stilul „secular” al corturilor, de îmbrăcămintea, oarecum demodată, purtată ( bocanci de piele, pantaloni scurți de doc, jambiere și pulovere viu colorate, din bumbac, cred, sau din lână fină), de abilitatea sporită cu care se descurcau, de gradul de implicare colectivă și de atitudinea aristocratică adoptată față de munte. Fără îndoială, aveau vechi state de stat la munte și poate și-au dorit să simtă iarăși, de aproape, muntele, să se întoarcă, în amurg, „la locul faptei”, pentru a depăna împreună amintirile adunate cu ocazia incursiunilor spre înălțimi.
În vatra lor de piatră vreascurile ardeau permanent potolit. Nici ceaunul în care își pregăteau hrana nu era foarte mare. Cuvântau cumpănit, cu măsură, pe un ton jos, ascultând cu atenție pe celălalt. În cumințenie, ascultau și foșnetul frunzelor și tot așa se îndestulau cu cer și clar de lună. Chiar și atunci când povesteau lângă ceașca de cafea ori râdeau la jocul de cărți ori de remy (rummy) o făceau cald și calm, pe un ton jos. Purtau în înfățișarea lor un fel anume de chibzuință, de împăcare cu soarta, de eliberare, în tot, de înflăcărare, de ispite, de curiozități, de îndrăzneli, de dorințe deșarte, de vise ușuratice, de socoteli mărunte… Nu știu dacă era vorba doar de o dezmeticire din beția vrăjită a unei vieți însuflețite, zgomotoase, agitată și frământată, ori își aduceau aportul la starea de seninătate și nostalgiile, și melancoliile… Orice și oricum ar fi fost, înaintașii emanau o pace deplină, conferită, poate, numai de cel care are parte de netezimi și profunzimi, de un suflet superior, îngăduitor – căci le-a văzut și le-a auzit pe toate – și încărcat de bunătate, de blândețe.
Mi-am adus aminte de domnii cei cărunți anul acesta când într-un colț retras, liniștit și umbros al Poienii Pelegii (Munții Retezat) am zărit campați tot un „grup statuar” de vechi și buni prieteni de munte ajunși la vecernia vieții, pe care l-am reîntâlnit a doua zi, când noi coboram de pe piscuri, iar ei se plimbau domol pe poteca ce însoțea, în serpentine, pârâul.
Cred că este singurul deziderat care contează cu adevărat: „Trebuie să adăugăm viață anilor și nu ani vieții” – Victor Hugo