Despre tot felul de lucruri – Page 18

De la prieteni primite și tot la prieteni dăruite

Am dat astăzi peste câteva fotografii deosebit de frumoase, ce nu-mi aparțin, fiind primite de la câțiva prieteni dragi, dar care sunt vrednice de diseminare, de „dare mai departe”.

Dintotdeauna am considerat că ferice și bogat e omul care are prieteni buni, printre motivele de mare mândrie ale unei vieți numărându-se și prieteniile puternice, profunde, potrivite…

Dacă părinții, de pildă, sunt primiți de „fiul omului” ca pe un dat, ca pe un „dar de Crăciun” (la naștere), prietenii sunt culeși de către el din pomul vieții, nu cu mâna, ci cu sufletul înflorit și încărcat de încredere, mărinimie, sinceritate, onestitate, … Citește mai departe

Urme și umbre

„Inimile simțitoare cunosc acel ceas încântător când noaptea încă nu s-a lăsat și ziua a trecut, când ultimele raze ale amurgului își aruncă tonurile molatice și strălucirile lor bizare peste toate, înlesnind visarea ce se însoțește nedeslușit cu jocurile de lumini și de umbre. (…) Atunci iluzia își întinde aripile, își înalță sufletul în împărăția fanteziei…” – Nuvela „Punga”, Honore de Balzac

Într-adevăr, dacă „umbra zilei”, clar conturată, umblă umilă după dorințe deșarte, iar în pecetea pusă de „umbra nopții” omul descoperă urme de angelice aripi, în clipele pline de vrajă ale „apusului de soare”, și deopotrivă în ceasurile misterioase … Citește mai departe

Dileme

Am în curtea casei mele un nuc aflat la început de drum. Acolo l-am găsit când am cumpărat terenul. Mă aștepta cuminte să vin. I-am pus alături doi mesteceni ce m-au urmat din „Ilva cea Mică” și-un foișor care, dintr-o eroare de meșter, a fost amplasat mult prea aproape de trunchiul lui. Pentru a nu lăsa vântul să-i provoace răni, tăcut și într-un chip plăcut, s-a îndepărtat de acoperiș vreo douăzeci de centimetri. Un nuc simțitor! Nu-l bat toamna cu bota. Nu cred că dă rod mai bogat, cum nu o face nici copilul care este prin violență educat. Mai … Citește mai departe

Uitate momente și monumente

„ … Că și uitarea e scrisă-n legile omenești” – Ion Minulescu, „Trei lacrimi reci de călătoare”.

În raport de împrejurări și de „împricinați”, uitarea ba pare ca o binecuvântare, ca un leac, ca un dram de balsam, ba apare pe cărare ca un blestem, ca o lepădare de sine, ca un act culpabil de lașitate, de trădare… Cum mintea omului e slabă și strâmtă, iar memoria o sită, fără să vrem și fără să știm când și cum, obișnuim să dăm uitării – și ea le pune sârguincioasă într-un sac opac – chiar și câte un … Citește mai departe

Podoabele pădurii

Ori de câte ori le întâlnesc pe cale, cu prilejul pelerinajelor făcute prin pădurile patriei, aceste „mere otrăvite”, terne sau viu colorate, îmi aduc cu nostalgie aminte de bibelourile copilăriei și de o cunoscută poezie: „Iubire, bibelou de porțelan, / obiect cu existență efemeră / te regăsesc pe aceeași etajeră / pe care te-am lăsat acum un an… ” (Ion Minulescu).

Sculptate în lemn sau marmură ori confecționate din porțelan, metal, sticlă colorată, ipsos sau teracotă arsă, acestor obiecte miniaturale, deși lipsite de orice utilitate și valoare artistică, le revenea un decisiv rol decorativ în strădaniile de înfrumusețare a încăperilor … Citește mai departe