Suflet de sărbătoare

Ne trăim sărbătorile fără să știm prea bine ce înseamnă sărbătoarea în cuprinsul și adâncul sufletului omenesc. Totuși, fără ea viețile noastre ar fi mult mai sărace, iar zilele noastre ar curge mereu la fel. (…) Dar sărbătoarea nu există cu adevărat decât pentru cine este în stare s-o trăiască cu un suflet sărbătoresc, pentru cine are destule resurse interioare ca sărbătoarea să-i umple sufletul cu o bucurie intensă și inefabilă. O bucurie care ne face să ne simțim, pentru o clipă care se reînnoiește mereu, an de an, că e altă lumină în lume, că mult mai Citește mai departe

Drumul, nu destinația

Un MARE ADEVĂR cuprinde fraza: nu destinația contează, ci drumul ce ne-a condus spre ea, chiar dacă ținta drumeției prezentate în cele ce urmează a fost un interesant lac oval, de baraj-natural, format în spatele unui uriaș val de alunecare pornit din Vf. Cetățele (denumirea provine de la urmele unor străvechi fortificații de pământ aflate în imediata vecinătate) și care se înfățișează astăzi ca o adâncitură de dimensiuni gigantice, înconjurată pe două laturi de versanți înalți și abrupți, ochiul albastru de apă având peste două sute de metri lungime și un volum constant de apă, asigurat de câteva izvoare de … Citește mai departe

Până-i lume, nu ne mai facem bine

La întoarcerea de pe frontul primului război mondial – după patru ani petrecuți în tranșeele săpate din Galiția până-n Tirol -, bunicul Macedon a lăsat plugul deoparte (realizând încotro se îndreaptă lumea) și s-a angajat ca fochist la Fabrica de cherestea din Ilva-Mică, devenind un lider de sindicat respectat în timpul marilor greve din perioada interbelică, dar nu și comunist (când a înțeles ce presupune s-a pensionat medical) și cu atât mai puțin un legionar, mișcare națională despre care obișnuia să spună că a răsărit și a înflorit pe fondul netrebniciei crase a partidelor politice și a corupției generalizate ce … Citește mai departe

Du-mă fericire-n sus…

După douăzeci de ani, de când am rostit fericit: „CE BINE CĂ EȘTI, CE MIRARE CĂ SUNT…”, raportul angelic de tură ar suna cam așa:

Stăpâne, l-am ocrotit (cât s-a putut !) și l-am călăuzit (cât m-a lăsat !) de când mi l-ai încredințat, și să știi că-n fiecare dimineață a zis – și n-a zis, suficient de apăsat – atotcuprinzătoarea frază: „Mulțumescu-ți Doamne, pentru această zi, minunată, de trăit”! Și poate nici seara târziu, îngenuncheat în fața icoanei, nu te-a cinstit îndeajuns de îndelung și nici nu s-a înfățișat, de fiecare dată, la ceas de bilanț, cum s-ar … Citește mai departe

În toată puterea cuvântului

Judecătorului, i se cere cuvântul. Ca atare, din perspectivă pur procedurală, el dă cuvântul, curmă – sau limitează în timp – cuvântul ori acordă ultimul cuvânt, înainte de căderea legii, de rostirea dreptului. Totodată, prins permanent – între părțile litigante și la mijlocul chestiunilor viu disputate – într-un schimb de cuvinte, cântărește fiecare cuvânt, fără a crede, vreodată, pe cuvânt. Asta pentru că în sala de judecată, fiecare împricinat are un anume cuvânt de spus și căută să învedereze și să probeze o (în)călcare de cuvânt, o nesocotire a făgăduielii date, frumos exprimate de cerința: cuvântul dat nu se ia … Citește mai departe