Category: Despre munți… și mulți dintre noi

Floarea regală

Floarea regală, sau floarea de colț, cum au denumit-o comuniștii, pentru a rupe orice legătură cu monarhia, este simbolul suprem al iubitorilor de munte, și nu numai, căci este pictată pe avioanele aflate în exploatarea companiei Swiss Airlines și inscripționată pe bancnota de 50 de lei românești, fiind totodată semnul distinctiv al trupelor de vânători de munte germani și austrieci, iar în armata elvețiană insignele pentru cele mai înalte grade au tot forma florilor de colț.

De-a lungul timpului a purtat și alte denumiri: albumiță, flocoșică, steluță, siminic, tudeliță, floarea dragostei, floarea doamnei, floarea zânelor sau edelvais (edel însemnând nobil, … Citește mai departe

Percepție

Este extrem de curios modul în care un om oarecare își face o părere despre ceva (ce să mai spun de prejudecăți), felul în care lucrurile și întâmplările acționează tainic resorturile simțurilor noastre și sunt apoi reflectate și etichetate în conștiință, căci în fața acelorași stimuli senzoriali, imaginile și impresiile culese sunt mai mult sau mai puțin diferite, în raport de stadiul de acumulare a experienței, de capacitatea de analiză și sinteză informațională a fiecăruia dintre noi.

În periplul nostru terestru, cum lucrăm cu preferinţe şi obişnuinţe, ne ataşăm de câte un loc. Poate nu e cel mai frumos ori … Citește mai departe

Prospețime

„Bătrânii cred în tot, adulții se îndoiesc de toate, tinerii știu totul” – Oscar Wilde.

Astăzi, pare valabilă o altă vorbă veche: „Tinerii încă nu știu, iar bătrânii nu mai știu”, căci într-o lume ce se vrea cu susul în jos, întoarsă parcă pe dos și pe cale să rămână fără un set solid de principii, fără motivante modele morale și fără o scară reală de valori, un om obișnuit va fi calificat ca prost, dacă se poate înfrupta din banul public și nu o face, sau i se va pune eticheta de înapoiat, dacă crede în Dumnezeu ori dacă … Citește mai departe

Tihna de după trudă.

Când atingem un prag propus, prestabilit, după un traseu de etapă, chiar dacă am fi putut împinge mai încolo linia de sosire, avem parte de un binemeritat liman de liniște lăuntrică. Vârful nins, spre care am tins și pe care l-am atins, reprezintă un reper altitudinal, un punct de panoramă spre ce a fost și spre ce urmează, căci nu e normal să închidem definitiv o ușă fără a deschide măcar o fereastră, căci altminteri riscăm să rămânem închiși între patru pereți.

Ne debarasăm de rucsac și ne așezăm alături. Ne uităm fără patimă la cărărușa dinapoi, chiar dacă poate … Citește mai departe

Încotro

Conștientizăm puținul ce ne este îndestulător, doar când îl așezăm în rucsacul de drumeție. Poate așa ar trebui să procedăm și când va fi să plecăm în ultima călătorie, fără a lăsa însă pregătirea bagajului doar pe seama mincinosului mâine.

Când eram începători în ale drumețiilor montane puteam fi recunoscuți de departe: aveam înfățișarea unor triști turiști turtiți de mari poveri. Rucsacul excesiv de voluminos, în care înghesuisem de-a valma lucrușoare lumești de prisos, ne imprima un mers împleticit, împiedicându-ne să ne delectăm cu desăvârșitele decoruri. Obișnuiam să urcăm cu capul plecat în pământ, căci pe vremea aceea traseul nu … Citește mai departe