Satisfacțiile turistului care urcă la munte doar când e sigur de senin sunt plate, mărunte, victoriile de vârf fiind rezervate doar celor încearcă…, care îndrăznesc…, care își asumă riscuri…, care s-au ridicat degrabă din pat deși toată noaptea a plouat (în timp ce la munte a nins bogat), își lasă mașinile la poalele pădurii cuprinse de ceață și urcă, pe cărări pierdute, spre cer, până dincolo de norii coborâți peste lume. Și pentru a-mi argumenta afirmația o să mă folosesc de imaginile surprinse de tovarășii mei de munte cu prilejul unei ascensiuni în Munții Călimani, cu mențiunea că în cele două decenii și ceva de drumeții am răspuns afirmativ la toate convocările trupei de munte până de curând când, din motive mai presus de voința mea, am spus „Pas!” și eram ultimul rămas în „nucleul permanent prezent”. Și totuși, nu m-a durut precum am crezut, poate și pentru că, făcând joncțiunea cu ei la coborârea de pe munte, m-au „împărtășit” cu impresiile culese.
Într-un decor de început de lume, pășind prin albul nepângărit de urme.
Nemărginire și încremenire într-o iubire… de alb.
În filigran, de aur alb, lucrat.
Proaspăt, curat și adânc adormit în alb-albastru.
Peisaje demne de povestea „A fost odată ca niciodată…”
Cu cei 12 Apostoli, la cina cea de taină a sufletului îmbătat de atâta Alb-Împărat.
