Iniţial, mi-am promis să mă despart definitiv de ceea ce a însemnat pentru mine, timp de un sfert de secol, lumea justiţiei. Ca atare, am tras cortina, mi-am şters fişierele, dar ce folos : din coşul de balast al istoriei personale, tot mai răsar unele trăiri şi frustrări.
Prin urmare, m-am hotărât să scriu, câte ceva, despre chestiunile concrete cu care se confruntă instanţele de judecată (şi îndeosebi magistraţii), fără a avea însă pretenţia de a pune în lumină aspecte deosebite, nemaipomenite şi necunoscute, ci stări de fapt şi situaţii întâlnite frecvent, dar pe marginea cărora, până acum, am considerat că nu era deontologic să mă exprim direct şi limpede.
Sunt lucruri ce se spun repetat şi răspicat în lumea restrânsă a justiţiei, dar ecourile lor arareori răzbat dincolo de zidurile tribunalelor, fie pentru că nu pot, fie pentru că nu se vrea, deşi în ziua de azi toată lumea se pricepe la justiţie, dar fără a înţelege mai nimic din ce presupune înfăptuirea ei.
Lipsa de comunicare cu exteriorul e un factor decisiv în necunoaşterea dificultăţilor şi disfuncţionalităţilor ce grevează activitatea instanţelor, iar CSM-ul, ÎCCJ şi curţile de apel, prin reprezentanţii lor şi birourile de presă, ar trebui să facă mai mult, în sensul celor arătate.
Pe cale de consecinţă, chiar dacă unele împrejurări relevate par truisme, fiind arhicunoscute şi îndelung dezbătute în mediul judiciar, ele trebuie rostite ferm, iar informaţia adecvat diseminată.
Justiţia e adesea asediată : acuzaţii făţişe, ori doar suspiciuni şi îndoieli aruncate, pe nedrept şi cu rea-credinţă, asupra ei. În loc să riposteze imediat, magistraţii sunt siliţi să stea închişi înlăuntrul cetăţii, fără a avea efectiv posibilitatea de a combate falsul promovat la adresa justiţiei.
Faptul că am ieşit din „câmpul” justiţiei îmi oferă posibilitatea de a fi, nu numai obiectiv, dar şi de a avea o altă perspectivă. Opiniei publice, uneori chiar cu intenţie, i s-a inoculat faptul că judecătorii şi procurorii sunt nişte fiinţe diabolice, nişte căpcăuni cu şapte capete ce au jurat să distrugă destine, fără milă, fără remuşcări, dar mai ales, săvârşind abuzuri, la îndemnul unora sau altora, fiind mereu etichetaţi ca simpli executanţi, ca nişte biete unelte de răzbunare.
În realitate, magistraţii sunt oameni de rând, împresuraţi de prea multele dosare şi stresaţi de legislaţia stufoasă, incoerentă şi într-o perpetuă primenire, ce au adesea privirea vitelor de povară (îmi cer scuze celor care se simt jigniţi de asemănare) : dau dovadă de o neobişnuită putere şi răbdare, iar în ochii lor, afli o tainică bunătate şi blândeţe.
Nu contest unele excese, datorate preponderent elanului şi entuziasmului tineresc, nu contest unele erori judiciare comise (e normal şi firesc să apară astfel de greşeli, la un volum uriaş şi intens de muncă), nu afirm că procedurile judiciare sunt perfecte, dar esenţial, chiar vital, este ca orice element necorespunzător să fie punctual extras (fără a se arunca anatema pe întreg corpul de magistraţi), iar activitatea de judecată să suporte corecţii şi ajustări, dar în mod precis, acolo unde doar se impune, fără a se produce necontenite schimbări ale cadrului organizatoric, cu reveniri pe o spirală inutilă, din simpla dorinţă a decidenţilor politici de a-şi marca meteorica prezenţă, în lumea justiţiei.