Bastionul Bucovinei

Suhardul e un masiv muntos molcom și mărinimos, cu trupuri rotunjite, acoperite de pajiști ce se întind ca nişte nesfârșite și înflorate covoare policrome, presărate pe alocuri cu mușuroaie înierbate, stânci golașe și grohotişuri cu aspect de mări de pietre, dar și de păduri veșnic verzi din care mai răzbate „bocănitul” cerbilor și „rotitul” cocoșilor de munte.

Suhardul se compune din trei unităţi distincte: Omu – 1932 m, Fărăoane – 1715 m şi Ouşoru – 1639 m, siluetele impozante ale celor trei vârfuri stăpânind împrejurimile. Pe vârful Omu, cel mai rapid se poate ajunge din Pasul Rotunda, prin vârful Cociorbii, … Citește mai departe

Copacul

În copilărie, curtea casei şi livada dimprejur, mi se păreau o imensitate presărată de „nestemate” născute de natură. Eram avid să descopăr lumea şi să explorez fiecare colţişor. Povesteam cu fiecare floare şi alergam după fiecare fluture. Priveam și pipăiam cu atenţie tot ce mișuna prin bătătură: râmă, cărăbuş ori buburuză. Ascultam uimit cum mierla cea neagră şi cu ciocul galben, de mărimea unui pumn, poate cânta aşa de minunat, dar mai ales că poate zbura cu ajutorul a doar două aripioare.

Tot pe atunci, cu ochii măriţi de mirare şi puri ca floarea de prun, când vedeam fructele viu … Citește mai departe

Minunea din Moisei

Când aveți ceva timp și nimic altceva mai bun de făcut (cum spun someșenii), vă recomand să luați calea șerpuită a Sălăuței, să traversați Pasul Șetref și să poposiți o vreme la cel mai vechi focar de trăire creştină din nordul țării: Mănăstirea Moisei. Acest aşezământ monahal (la care se poate ajunge mai repede din Dealul Moiseiului, pe un drum asfaltat, cu o singură bandă, dar prevăzut cu locuri de refugiu), poartă în sine ecoul unei istorii ce se măsoară în veacuri, constituind o candelă nestinsă a dreptei credinţe, un martor a năzuinţelor, nădejdilor și suferinţelor tuturor celor care au … Citește mai departe

Dorul de odinioară

Cu riscul de a fi acuzat că sunt nostalgic, că fac apologia vremurilor de odinioară, îndrăznesc totuși să spun răspicat şi în mod repetat : mi-e tare dor de satele de munte, de altădată, simple şi sărăcuţe, pitite la poalele pădurii, pe malurile unui pârâiaș curat, compuse din căsuţe de un alb neprihănit sau ”feştite în mieriu” (un albastru intens), cu hăizaş de draniţă, târnaţ îngust şi „mușcate la ferești”.

Înţeleg că lumea merge-nainte, iute, mândră, mânată de noul nemilos, că e normal ca tot ce era în trecut clădit, doar din lemn şi piatră, să dispară. Pricep şi faptul … Citește mai departe

Haz de necaz

Cu ani în urmă, colegi fiind la judecătorie, statornicisem obiceiul de a servi împreună cafeaua de dimineață. Nu știu cât au contat aceste reuniuni matinale pentru unitatea colectivului și constituirea unei echipe de succes, dar cert este că, într-o atmosferă destinsă, se discuta amical despre diverse întâmplări petrecute acasă, în oraș sau în sala de judecată, ori pe marginea dosarelor nou înregistrate, mai ales a celor identice sau similare, ca obiect, și care impuneau realizarea unei practici judiciare unitare.

În împrejurările mai sus descrise, un coleg judecător a stârnit veselia colectivului cu o plângere contravențională, înregistrată la o judecătorie din … Citește mai departe