Primenirea

E primăvară afară, oameni faini și prieteni dragi. Nu e tocmai ca altădată și cum ne-am dori să fie mereu, dar nici să nu lăsăm gândurile întunecate, pesimiste, să se așeze temeinic pe ramurile minții ca un stol de păsari. N-avem cum să nu le vedem, le putem însă privi cu detașare, fără a le da materiale să-și facă cuib pentru clocit și fără a arunca cu pietre înspre ele, căci dacă le zburătăcim, freamătul va fi mai mare.

În esență, primăvara înseamnă primenire. Nu doar înnoire și împrospătare, ci și schimbare (în bine). Așa că, a sosit vremea să … Citește mai departe

Panica

Când un virus se transmite la cinci metri distanță și rezistă 30 de minute în aer și cinci zile pe suprafețe, ești la mâna norocului sau NEnorocIRII. Alegerea e aleatorie, dar așa e în lume, de când e lumea și pământul: venim pe rând și plecăm pe sărite, în raport de sensibilitățile trupești și ghinionul fiecăruia.

E normal ca fiecare dintre noi să avem lucruri amânate, așezate într-o oarecare ordine de așteptare, și să sperăm că vom trăi cât mai mult pentru a le împlini, dar asta nu înseamnă că trebuie să disperăm dacă vom fi nevoiți să spunem „Stop … Citește mai departe

Răposații războiului

Mai toate marile războaie și-au aflat ecoul în literatură. Invazia lui Napoleon în Rusia anului 1812 a fost descrisă detaliat de Lev Tolstoi în romanul „Război și pace”, iar cronicarul conștiincios al războiului franco-german dintre anii 1870-1871 a fost Emile Zola, în „Prăpădul”. Merită citite. Sunt două capodopere literare, așa cum este și romanul „Întunecare” scris de Cezar Petrescu, imediat după primul război mondial.

Dimensiunile grozăviei marelui război sunt însă real redate, chiar în oglindă, de scriitorul francez, Henri Barbusse, în „Focul” și de scriitorul german, Erich Maria Remarque, în „Nimic nou pe frontul de vest”, foști combatanți pe același … Citește mai departe

Ultima uitare

Dincolo de orice îndoială datorăm respect și recunoștință celor căzuți pe câmpurile de luptă a marilor războaie. Și cei care s-au întors de pe front, vătămați și traumatizați, sunt demni de toată stima și prețuirea noastră, dar moșii și strămoșii noștri care au murit departe de casă, prin Tirol sau Galiția ori la Cotul Donului, merită veșnica noastră venerație.

A arunca vălul uitării peste jertfa lor e o impietate, un sacrilegiu. Una e să mori acasă, în patul tău din cămin, înconjurat de familie, plâns, privegheat și prohodit cum se cuvine unui creștin, ajuns la ultimul „Amin”, și alta e … Citește mai departe

Galeria de artă

Am întâlnit oameni care par că s-au născut obosiţi şi care trăiesc (se târăsc, de fapt), veşnic osteniţi. Încă de la începuturi, indiferent de anotimp, chiar şi la revenirea din vacanţă sau concediu, după caz, se simt istoviți.

Parcă nimic nu-i animă. La nimic nu pare că aspiră, iar când contorizează viața, nu adaugă mulțumiți o zi la parcurs, ci o scad, privind doar la partea goală a paharului. Nici noul şi nici ineditul nu cred că le trezeşte interesul. Toate câte sunt sau ar putea fi, li se par complicate, împovărătoare, anoste sau lipsite de valoare.

Haideți să abandonăm … Citește mai departe