Vecinii de versant

La câţiva paşi de păşunea alpină, în liziera de sus a pădurii, am întâlnit un brad neobişnuit. Trona într-o paşnică poiană, desfăşurată pe un mic tăpşan, străjuit îndeaproape de stânci ce evocă felurite chipuri. Masiv în trup, cu rădăcini ce se ascund atent printre pietre şi ramuri  regulat dispuse pe trunchi, grele de rod şi încununate într-un vârf impozant, ascuns adesea de nori. Te uiţi uluit la el şi nu-ţi vine să crezi că o asemenea capodoperă a codrului a purces şi ea dintr-o simplă sămânţă adusă de vânt.

             La o asemenea altitudine rar întâlneşti un brad similar. E … Citește mai departe

Ziua recunoştinţei

      În ziua de azi, sentimentul de recunoştinţă pare unora o povară dificil de dus (altora li se pare  un adevărat jug), motiv pentru care binele primit e diminuat pe parcurs (şi implicit virtutea binefăcătorului ). Treptat, se trece de la expresia „la banii lui a fost o nimica toată”, la convingerea că „la poziţia şi puterea lui putea face şi mai mult”, sfârşind în credinţa „doar nu-i sunt dator pentru atâta lucru”. Ca atare, nu aştepta recunoştinţă, nici recunoaşterea unui merit incontestabil şi nici măcar un minim respect, fiindcă orice ai face, nu poţi atinge pragul de a fi vrednic … Citește mai departe

Depresiunea colinară Jeica-Neţeni-Albeştii Bistriţei

Un prim popas merită făcut în Sărata (în germană Salz, în maghiară Sofalva), situat la doar 10 km (aproximativ10 minute) de Bistriţa. Această localitate (i se spunea în trecut „Satul cu slatini” dar a purtat şi denumirea de Şumfalău sau Şomfalău) are în portofoliu o graţioasă biserică reformat-calvină, construită în anul 1835, şi o cochetă biserică ortodoxă, ridicată în perioada 1950-1956, (în curba mare a drumului, una vizavi de alta, stând parcă de vorbă ca două vechi vecine) dar şi o biserică de lemn, cu  Hramul „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril” şi care datează din anul 1735. Această „bunicuţă” de … Citește mai departe

Patima pentru pământ în literatura universală

Dragostea pentru pământ o afli pretutindeni în lume şi a sălăşluit în sufletul omului, dintotdeauna.

În „Fraţii Karamazov”, ultimul roman scris de Feodor Mihailovici Dostoievski, publicat în anul 1880, scena sărutului pătimaş al pământului este relevată în mod repetat :

„Aşa suferind cum era, stareţul Zosima le-a zâmbit şi, lăsându-se să alunece cu încetul din jilţ pe podea, cu faţa la pământ şi braţele desfăcute, luminat de o fericire extatică, a sărutat pământul, precum el însuşi îi învăţase mai înainte, apoi şoptind o rugăciune, şi-a dat sufletul în tihnă şi bucurie”.

„Pacea statornicită pe pământ se îngemăna cu cea revărsată … Citește mai departe