Așa cum înspre apus, deși îl simte tot mai aproape, iar dacă pune mâna pâlnie la ochi chiar întrezărește, la orizont, clipa în care își va lua sufletul și-l va duce spășit acasă, în veșnicia raiului, omul nu prea dă nicidecum semne că i-a fost destul, dorind nu doar mai mult, ci și aia, și cealaltă, ci și acolo, și pe dincolo…, fără a cerceta – și fără a-și trage două șuturi undeva – nenumăratele ocazii favorabile irosite ori sine die reportate, de ar merita declarate definitiv moarte, cam tot așa dă ghes în ființa omului și vremea frumoasă de … Citește mai departe
Category: Drumeții montane
O grădină de om
E limpede, ca lumina zilei de luni, că nu ne știm prezenta cum ar trebui, că nu ne știm promova ca mândră țară ce suntem, ca tărâm binecuvântat cu o mie și una de daruri, dovadă fiind și faptul că habar n-avem – mare parte dintre noi – că Valea Prahovei e sfântă și din altă perspectivă: la poalele Bucegilor, în Sinaia, în capătul de sus al străzii Pustnicului și nu departe de casa de vacanță a lui Nicolae Iorga se află chilia în care a trăit ani îndelungați (și tot aici a și murit în decembrie 1989) părintele Arsenie … Citește mai departe
Unde soarele răsare de două ori
Iarna, la Ilva, cum în fața casei nu am decât șoseaua, râul, ștrecul și pădurea – cocoțată pe două dealuri abrupte, de-un pârâu în două rupte – soarele iese, cu destulă întârziere, din dosul Dealului Ponce (unde se află buncărul cu șapte intrări), dispare, la ceva vreme, după coama dealului din stânga casei și răsare, din nou, deasupra icului făcut de Pârâul Șculii.
Și tot acolo, dar pe Podereiul Ilvei, fost-am, la mama – și la tata – acasă, patru copii, adică doi băieți și două fete, asta fiind și ordinea, aleatorie sau nu, în care barza ne-a azvârlit în … Citește mai departe
În BORGOTIH(n)A
„Fiecare dintre noi are nevoie de un loc în care să-și afle tihna. (…) Locul tihnit al sufletului meu e o minunată grădină în care prezența ta e vie” – Khalil Gibran
În tihnă, prin preajma Crăciunului, m-a zămislit maica mea. Și să mai știți, dragilor, căci tu Doamne știi cel mai bine căci ai chemat-o deja la tine, un albastru infinit se revărsa din privirea ei caldă. Atât de albastră și atât de caldă îi era privirea încât atunci când îmi înalț capul către cerul senin am impresia că văd veghind și ochii Domnicăi – prenumele pe care … Citește mai departe
Doar în doi, la Puzdrele, singurele…
Numai noi doi, adică eu și Andrei, într-o drumeție inițiatică, muntele având marele merit de a apropia oamenii și de a-i determina să se descopere, dilatând timpul și revărsându-l în discuții despre trăiri pe tărâmuri ce te impresionează adânc și de care sufletul îți rămâne strâns lipit prin bogatul rod al aducerilor-aminte.
Și țin să spun că nu o dată mi s-a întâmplat ca în minte să-mi încolțească un gând – lăsat neprelucrat -, sau să-mi înflorească o stare de spirit – pe lângă care am trecut în grabă -, pentru ca mai târziu să le aflu și la alții … Citește mai departe