După cum bine se știe, în prima parte de drumeție se urcă, se (ab)urcă, ca și-o curcă (beată!!!), pe două-trei cărări (sau printre poteci), căci beția vieții, ce doar la debut atinge nivelul de preaplin, este dată, din plin, de elan, de entuziasm, de sentimentul că orice-i posibil și aproape totul permis (sau acceptat), erorile fiind preponderent retractabile și, mai ales, scuzabile, puse pe seama euforiei, a lipsei de acomodare, a ceții matinale… Dincolo însă, de crucea amiezii, de granița mulțumirii de sine dată de dorința împlinită, și numai dacă se conștientizează că nu mai e nimic de dovedit, zarea … Citește mai departe
Category: Drumeții montane
Încă o zi de trăit, în liniște, în libertate…
Într-o epocă vădit turbulentă, cu o harababură tarifar-vamală de nedescris, cu reconfigurări în planul alianțelor militare, cu o societate peste care s-a răsfirat un iz electoral pestilențial…, promovarea frumosului, a libertății depline, a liniștii lăuntrice te duce cu gândul la vechea vorbă românească „țara (și lumea) arde, iar baba (sau moșneagul) se piaptănă” și totuși n-are nici o noimă să ne preocupăm de chestiuni care sunt mai presus de voința noastră și care țin exclusiv de cârmuitorii țărilor, singurul subiect de interes constând în ce putem face fiecare. Ș-apoi, dacă omul tot nu știe ce – și cum – va … Citește mai departe
Într-o porneală de primăvară
Cuvântul porneală l-am auzit, întâia dată, la păcurarii din Munții Rodnei, ei folosindu-l pentru a semnifica mânarea turmei de oi, preț de două-trei ceasuri, după mulsul de ojină (seară), spre un petec de pășune bogată situat pe o față de munte, anume păstrată, aproape de mutare, cum îi zic ciobanii la adăpostul lor, la stână și la târla de lângă. Ca atare, deși nu pare și chiar dacă are o vădită obârșie popular-păstorească, nu prea cred că este, pe acest pământ, vreun alt cuvânt care să adune mai bine la un loc toate nuanțele care ilustrează ardoarea, avântul, elanul, entuziasmul, … Citește mai departe
Rai de (C)rai
Iarna, las muntele cel mare-n pace. Obișnuiesc să spun că îl las în plata Domnului, să doarmă tun, să se odihnească, fără a-i conturba, cu bocancii mei greu încercați, posesia albei sale tăceri, așa că, în acest anotimp, mă iau și mă duc (niciodată singur!) pe câte un picior prelung de munte, doar până pe primul vârf de culme joasă, secundară ori numai pe creștetul unui deal înalt și izolat, ce oferă perspective alpine, de unde îl contemplu, ca la carte, de departe, stând deoparte…
Cum Domnul m-a binecuvântat cu dragostea de munte și cu prieteni trainici de munte, în … Citește mai departe
Atunci CÂND, pe cărare călCÂND
De zi-ntâi a lui Undrea, am suit, din nou, în munți. În Giumalău – „Moghila lu Dumnezău”, cum i-a spus, cu ani în urmă, un bătrân de prin Rusca, când i-am răspuns că înspre el mă duc, singur-cuc.
De astă dată am urcat din cătunul de sus al Pojorâtei, și nu doar eu cu mine, ca odinioară, într-o zi prelungă de vară, ci pe timp de iarnă, alături de prieteni dragi și de doamnele noastre minunate, punctul de plecare pe traseu fiind Șaua Fundul Colbului. Potrivirea toponimică rurală mi se pare genială: din fundul prafului am purces, căci din lut … Citește mai departe