„O, mintea, mintea are munți…”, ne reamintea, cândva, Gerard Manley Hopkins, preot iezuit și poet englez din epoca victoriană, rămas în memoria colectivă prin laudele aduse lui Dumnezeu prin mijlocirea imaginilor desprinse din natura înconjurătoare.
Și nu se referea la circumvoluțiuni, ci la mulțimea de munți monumentali: înalți, abrupți, întunecați…, pe care mintea – îngustă, întortocheată, cu limite de nedepășit – îi are de urcat pe calea devenirii umane înspre serenitate, întru desăvârșire, fiecare cu bocceluța și cu toiagul lui, pe cărărușa aleasă, pândită de prăpăstii personale existențiale, barată de pietre (sau chiar perete) de mai mare sau mai mică … Citește mai departe
