Când cugetul o ia în zbor spre Cetatea Câlnic, o face călare pe un gând ciudat : dacă s-ar decerna premiul cel mare – VEȘNICIA, trăită la tinerețe – tuturor pământenilor care au atins cotele devenirii (cățărându-se pe piscurile erudiției ori sfințeniei, de pildă), sau dacă „Individa” (adică Livida) ar avea obiceiul de a spune : „ Cred că o să-l mai păsuiesc o vreme, căci are treburi neterminate și planuri încă neîmplinite… ” nu știu dacă s-ar mai plânge cineva de plictiseală, ori dacă careva ar mai sta cu privirea lipită de paharul de tărie și palmele adunate-n poală … Citește mai departe
Expoziție… de justiție
E de notorietate că părerea despre ceva – sau despre cineva – diferă „de la om la pom”, în raport de experiența și de educația emitentului. Dacă unii văd lucrurile în alb-negru (putând fi etichetați simpliști și superficiali), alții le deslușesc nuanțat (ori chiar viu colorat), cu riscul recunoscut de a cădea cu toții în același „păcat” : al încadrării lor, stricte și riguroase, fie la plus, fie la minus, deși părțile pozitive și negative sunt amestecate, în doze diferite, în oricare element sau eveniment.
De asemenea, e îndeobște cunoscut că în una și aceeași imagine, fiecare om vede și … Citește mai departe
Fior și frică… de furnică
Un vechi proverb latin subliniază că „nimic nu este de temut în afară de însăși teama”, în timp ce Dostoievski, în romanul Demonii, dezvăluia un fapt uitat: „frica este blestemul omului”.
Teama provocată de negura unui tărâm necunoscut, de imprevizibilul – posibil primejdios – al vremurilor ce stau să vină, acționează perfid, ca un sâmbure de drojdie strecurat în aluatul sufletului și care sporește neliniștile existențiale – pe nesimțite, fără contenire și până la cote nebănuite – de ajunge bietul om să trăiască cu frica-n sân și să tragă câte o spaimă la fiecare vorbă (nesăbuită) vânturată pe te miri … Citește mai departe
Pe Giumalău – „Moghila lu Dumnezău”
Schimbarea de regim politic, petrecută la finalul anului 1989, ne-a redat libertatea exercitării depline a dreptului de a acumula capital, fiind demarată, de îndată, o luptă acerbă pentru căpătuială, inclusiv prin speculă și alte forme de prădare și înșelare a aproapelui. În acele vremuri de tristă amintire, excesiv de pragmatice, nu o dată am fost interpelat, în preajma munților și cu o umbră de ironie-n glas, încotro mă preumblu sprijinit în băț și cu traista goală – fără a căuta să culeg un folos practic oricât de mic. Știam că n-am cum să le schimb percepția, așa că îmi vedeam … Citește mai departe
Zmeu, Zmeoaică, Zmeurică…
După umila mea părere, în lumea basmelor românești – și nu numai – ZMEUL (fiul Babei Cloanța Cotoroanța), imaginat ca un uriaș cu statură impresionantă și puteri ieșite din comun, ca o întruchipare fabuloasă a forțelor răului, este întrecut pe palierul destul de aglomerat al personajelor negative numai de către lupul ce o înghite pe bunicuța (și pe „Scufița roșie”) ori care papă doi iezi (din cei trei) și, ca supremă batjocură, le pune capetele-n geam – adevărate povești de groază pentru adormit copiii.
Spre deosebire de „lupul cel rău” (o prejudecată populară ce ni se inoculează încă din copilărie), … Citește mai departe