Deasupra norilor

„Se înșeală cine crede că la munte o priveliște e aceeași, că răsăriturile, amiezele și amurgurile se repetă, că toate clipele se scurg monoton…” – Mihail Sadoveanu.

Într-adevăr, muntele e un abil cameleon – asemeni oricărui om obișnuit – prezentând curioase alternanțe de lumini și de umbre, toane ne-nțelese nici măcar de el, dedublări uimitoare, rapide răsuciri și repetate ruperi de ritm, lucruri lăsate anume „la vedere” – ca să încânte – și un șirag de ascunzișuri. Uneori se trezește dimineața cu „capul în nori” sau „plin de fumuri” ori „tunând și fulgerând”, dar e suficient „un zâmbet, o floare … Citește mai departe

Toate-s vechi, dar noi par toate

Câte se întâmplă acum pe pământ s-au mai petrecut, în tot sau în parte, și în trecut, istoria înaintând încet pe o uriașă scară în spirală ce oferă ciclic omenirii probleme și perspective, nu identice până la nivelul de ultim și fin detaliu, ci similare, chiar dacă, câteodată, suntem tentați să susținem că o astfel de năpastă nu s-a mai abătut și altă dată.

Recent am dat peste un text interesant, de acută actualitate, scris de Voltaire, el însuși fiind bolnav de vărsat de vânt (varicelă – tot o epidemie virală) în cumplitul an 1723, când numai în Paris s-au … Citește mai departe

Grigore Silași

Sunt semeni care se bucură, nemeritat, de renume și prestigiu, căci stima și simpatia populară, pe de o parte, și erudiția, pe de altă parte, nu prea se suprapun.

Acest adevăr a fost relevat și de Voltaire: „Acum câtăva vreme se dezbătea într-o societate faimoasă această problemă răsuflată și ușuratică: care este cel mai mare om dintre Cezar, Alexandru (Macedon), Tamerlan (Timur Lenk), Cromwell etc. Cineva răspunse că fără îndoială cel mai mare este Isac Newton. Și el avea dreptate: căci dacă adevărata măreție înseamnă să fi căpătat de la Dumnezeu un geniu puternic și să te fi slujit … Citește mai departe

Via… și viața

Ieșirea întregului sat la „suretuit” (sau „siretuit”) pe dealul cu vii din capătul (capul) satului situat în podișul transilvan și petrecerea câmpenească ce ținea până în miez de noapte au rămas, cam peste tot, o duioasă amintire. Pivnițele s-au prăbușit și viile s-au sălbăticit pe măsură ce viii s-au împuținat și au îmbătrânit așteptând să revină acasă „vlăstarele” plecate în pribegia străinătății. Părăsite, lăsate în nelucrare, viile au mai viețuit o vreme după care, invadate de vegetație au început a se stinge încet, a „ se usca de pe picioare” una câte una, îmbucurător fiind totuși că în ultimii ani, … Citește mai departe

În numele dragostei… și a trandafirului

Pe lângă regretul pe care îl încerc, după câte o întâlnire inopinată sau din timp organizată, și pe care l-am descris deja, cândva – acela că parcă nu petrec timp, pe cât ar trebui, cu oamenii dragi sufletului meu – mai consemnez astăzi unul care mă sâcâie, aproape de fiecare dată, când am de ales cartea de citit. Realizez atunci că n-am să reușesc să le citesc pe toate câte sunt în bibliotecă și nici să le recitesc pe cele care mi-au înrâurit parcursul de viață.

Sunt conștient, că la o astfel de afirmație, cel puțin un cunoscut, mai mucalit, … Citește mai departe