Sunt încredințat că muntele formează caractere, lustruiește spirite și disciplinează minți, dăruindu-le deopotrivă minuțiozitate și acuratețe. Dintotdeauna l-am considerat un dascăl grozav, ce nu predă de la catedră (în clasa cu pereți de piatră!), ci pe cărări cotite, unde fiecare pas făcut reprezintă o prelegere de neprețuit pentru oricine îl urcă cu inima deschisă și copleșit de uimire, fiecare urcuș fiind o lecție și fiecare coborâre o dovadă că am mai învățat câte ceva, nu doar despre virtute, ci și despre vârtute, nu doar despre tărie și verticalitate, ci și despre pregătire, despre consecvență, despre răbdare, despre cumpătare, despre curaj și mai ales despre responsabilitate, fiindcă multe cărări duc spre fundături și implicit către ratare.
Oricum, pe munte, consecințele deciziilor luate sunt adesea imediate, iar asta ne obligă să-l (t)ratăm cu respect (și recunoștință !!!), să probăm permanent prudență, să fim atenți la fiecare amănunt, să-l deslușim pe cât putem pe EL și să ne cunoaștem pe noi, fără a încerca vreodată să depășim limitele personale.
Parângul, de pildă, ne-a oferit cândva o lecție destul de dură despre ratare. Și nu doar pentru că prima încercare a fost fără finalizare, chiar dacă am atins oarecum vârful, ci pentru o evidentă culpă de neprevedere ce ne-a fost imputabilă: dimineața devreme când am plecat din Pasul Urdele (de pe Transalpina) și pe tot parcursul traseului de creastă (Iezer-Mohorul-Setea Mare-Setea Mică-Leșul-Pâclișa) atmosfera era deosebit de liniștită și se părea că vom avea parte de o zi senină, aducătoare de victorie facilă. Asta până-n Șaua Gruiului, de unde începe ultima ascensiune pe poteca durată în serpentine scurte și când, într-o clipită (sau poate două) împrejurul Parângului Mare s-a format o cupolă de nori. Din naivitatea sau o prea mare siguranță, am crezut că-s niște nori trecători, binefăcători și nesăbuit am hotărât să continuăm, fără a intui că sus, la doar doi pași de vârf ne va întâmpina o veritabilă rupere de nori, bogată-n boabe mari de gheață și că la coborâre se va prăvăli iadul pe pământ, cu fulgere și trăsnete repetate, cantonate într-un perimetru restrâns, în timp ce temperatura a scăzut sub cinci grade și cu mențiunea că-n văile dimprejur vremea s-a păstrat în continuare frumoasă și călduroasă.
La aproximativ zece ani distanță și însușindu-ne preceptul : „din fiecare ratare se naște o nouă încercare”, am mai săvârșit o urcare, urmând o vreme Jiețul, după care virând brusc dreapta ne-am îndreptat spre Căldarea Lacului Verde, iar mai apoi spre Zănoaga Lacului Înghețat, de unde am luat-o drept la deal spre Vf. Mija, cu intenția de a cuceri, într-o singură zi, Vf. Parângul Mare. Vorba ceea: n-a fost să fie nici de această dată, fiindcă o furtună de vară a făcut din Custura Cârjei, ce ne aștepta trufașă-n față, un povârniș alunecos și cum are în portofoliu o suită de porțiuni foarte expuse, am luat hotărârea de a renunța din nou, întorcând piscului spatele „împelerinat”.
Și ca-n viața de fiecare zi, ratarea a reprezentat un moment delicat (mai ales pentru un părtaș de munte!!!), pentru că lucrurile n-au ieșit așa cum ne-am închipuit, când am purces încrezători la drum. Și consider, poate ca regulă generală, că nu ratarea în sine este neapărat problema, ci felul în care reușim să o interpretăm și ce învățăminte suntem capabili să tragem din așa-zisul eșec. Și să nu uităm că ratarea (sau ratările!) ne apropie de succes numai dacă ne formăm abilitatea de a examina ce a mers prost și doar dacă exercităm pârghia de ajustare a abordării, pentru a nu repeta exact aceleași greșeli. Prin urmare, reușita de după ratare se întemeiază exclusiv pe adaptare: schimbând strategia, îmbunătățind pregătirea, așteptând conjunctura favorabilă:.., mai ales într-un munte precum Parângul (poreclit Nătângul), în care indiferent de unde ai pleca, trebuie parcurse distanțe lungi și anevoioase.
Și uneori pe bună dreptate trebuie să ne punem întrebarea: „Când trebuie să renunțăm la a mai încerca?”, deși de multe ori nu este, în esență, despre a ne desista sau de a merge înainte cu orice preț, ci despre a decide dacă merită să continuăm. Este evident că după mai multe încercări, șansele de succes cresc, dar niciodată nu avem garanții și nici nu suntem datori să continuăm, indiferent de riscuri și de costuri.
Iar în munți, când renunțăm la o încercare nu este o dovadă deplină de slăbiciune (după alții, chiar de neputință!), ci semnul unei decizii bine cumpănite, adoptate cu luciditate, căci succesul nu înseamnă doar să ajungem pe vârf, ci și să ne întoarcem teferi acasă. Într-adevăr, vârful ne schimbă perspectiva și, pe de altă parte, devenim „cei care am izbândit”, dar piscul nu este un loc prielnic pentru a rămâne pentru a rumega satisfacția ce ne cuprinde cu mărinimie, câtă vreme ne așteaptă golul de după: coborârea, ce adesea se poate prezenta mai dificilă, fiindcă vine la pachet cu o stare de oboseală și o anume destindere strecurată-n suflet de sentimentul victoriei.
Da, se întâmplă de atâtea ori să fim atât de aproape, să vedem deja vârful și să fim nevoiți să ne oprim, să renunțăm, să ne înapoiem neîmpliniți. Ratarea face parte din regulile nescrise ale drumeției (și ale vieții!!!), iar muntele nu poate fi (t)ratat cu dorința oarbă de a-l cuceri în orice condiții. Sigur că ne doare ratarea, sigur că ne roade incapacitatea de a duce la bun sfârșit planul stabilit, dar vorba cuiva: „vârful este opțional, întoarcerea este obligatorie”.
Și dacă singura mare ratare este să nu încerci și cum oprirea la timp permite (promite!!!) o nouă încercare, a două zi după decizia de a nu intra pe Custura Cârjei, am plecat iarăși pe firul Jiețului (de această dată dimineața devreme!), urcând până la Refugiul Agățat și poposind pe malurile lacurilor Zănoaga Stânei, Roșiile și Mândra, după care am suit în culme, pe o vreme cu calm atmosferic (s-a răsucit însă spre seară!), iar mai apoi pe vârf, coborând la început pe Muchia Pontonul Roșu și reintrând pe traseul principal în vecinătatea Lacului Lung.
Muntele nu ne îndeamnă să fim mai puternici decât natura, ci ne-nvață să fim mai înțelepți în fața ei, chiar dacă suntem adesea „îndoriți” (și ațâțați) de făgăduiala victoriei.
Muntele nu ne oferă răspunsuri, ci zămislește întrebări potrivite, inclusiv despre cine suntem și mai ales despre cine am putea deveni. Și în felul acesta Măria Sa ne arată nu doar calea ce duce către vârful ce tainic ne cheamă, ci și cărărușa ce dă spre noi înșine.
Refugiul Agățat, singurul ce arată astfel din Carpați.
Muntele nu dă note, dar extemporalul vine la fiecare pas făcut.
Muntele ne prezintă doar calea, după care ne lasă s-o descoperim singuri, să o deslușim cum se cuvine. Și ce emoții te cuprind când privești în urmă, la drumul parcurs.
Muntele ne învață smerenia, prin măreție !
Muntele ne învață și că momentul maxim nu dăinuie-n timp.
Și ne mai amintește ceva: nu doar atingerea vârfului ne dă sensul, ci și drumul spre el și ce alegem să întreprindem după. Poate tocmai de aceea ratarea nu înseamnă pași pierduți, irosiți.
Muntele nu ne ridică doar în înălțimi, ci și-n gândire, și-n sfânta simțire…
Și, pe deasupra, ne dă tactul și măsura !
Muntele nu predă din cărți, ci din tăceri de piatră.
Și ne șoptește că marile reușite se clădesc din pași mici.
